Domnilor decani,
Doamnelor, domnilor profesori
Dragi colegi,
Domnule profesor Stoica, în mod special doresc să vă salut.
Bună ziua. Vă mulțumesc foarte mult pentru invitație.
Sunt și onorat, și emoționat că mă aflu astăzi aici, mai ales că această emoție a fost sporită de menționarea colegului Răzvan Dincă, sub sintagma de părintele Codului civil. În niciun un caz nu doresc să-mi asum această titulatură, dar mă emoționează. Aș putea spune că pot fi coparticipant la această chestiune.
În orice caz, fiindcă tot suntem într-un cadru mai restrâns, dacă îmi permiteți, o să las eticheta mai jos puțin. În Parlament, această denumire se schimbă în „vinovatul Codului civil”, pentru coduri în general.
Ceea ce sigur că te pune pe gânduri, într-o perspectivă: de ce într-un loc este văzută această muncă și rezultatul ei într-un fel, și nu vorbesc doar de munca mea, ci de munca tuturor, și, în alt loc, în alt fel. Rămân totuși la părerea că noi avem dreptate. Și cei care ne consideră „vinovați” de aceste coduri sunt la rândul lor într-o mare culpă.
Trecând peste acest aspect colocvial, rămânând însă într-o cheie personală, pentru început, foarte scurt, mărturisesc faptul că acest Cod civil este principala cauză pentru care mă aflu invitat în această calitate.
Cei contemporani cu anul 2008 cunosc acest lucru, hazardul a făcut, dar și insistențele unor colegi din comisia de redactare a proiectului Codului civil la acea dată m-au făcut să trec din sala de consiliu două-trei uși mai spre ieșire, în alt birou, cu obiectivul clar stabilit de a impulsiona pe cât se poate, din postura de ministru, aprobarea Codului civil. Repet, cei care au fost martori atunci pot să confirme această motivație care, într-un fel, e și o scuză pentru unele „rele” pe care le-am făcut, cum ar fi să abandonez cariera universitară din lipsă de timp.
Dacă sunt mulțumit de ceva, fără niciun fel de nuanță, de ceva ce am făcut la Ministerul Justiției, este acest proiect de care sunt mulțumit, într-o formă care își dovedește soliditatea.
Repet, nu cred că este un obiectiv mai important, trecând în revistă tot bilanțul mandatelor mele la Ministerul Justiției, decât această frumoasă carte. Mi se umple inima de bucurie să văd că sunt editori, cărora le mulțumesc, alături de colegii mei, care și-au pus problema traducerii acestui cod, răspândirii ideilor din acest cod în spațiul european, pentru că ele merită acest lucru.
Este un Cod, cum spuneam la acea dată, materializat într-un proiect concretizat. România este o țară în care avem multe proiecte, o țară a proiectelor de tot felul, foarte puține proiecte sunt concretizate și duse până la capăt și încheiate cu succes. Acesta este unul dintre ele.
De ce a fost nevoie de un nou Cod civil? Dumneavoastră, ca specialiști, rămași specialiști în drept, știți mai bine decât mine, totuși am să punctez și eu câteva idei. Era limpede că vechiul cod nu mai putea fi aplicat coerent, cu ușurință de către practicieni, era dificil de înțeles, dificil de predat.
Îmi aduc aminte, chiar în perioada studenției mele, părți întregi din cod erau abrogate, se lucra pe mai multe legi și așa mai departe, deci era un comandament de ordin practic cu implicații asupra jurisprudenței și a modului de aplicare a legii în mod uniform și egal pentru toată lumea. Apoi, viața o luase foarte repede înainte, mai ales după 1990, și, foarte rapid, a apărut o tensiune între instituțiile de inspirația dreptului continental și cele mai noi, care erau absorbite în legislație, în urma proceselor de pregătire a aderării, a compatibilizării legislației postcomuniste cu legislația europeană și nu numai, instituții de inspirație anglo-saxonă. Și acest lucru s-a văzut imediat și în practică, dar și în doctrină, la un moment dat a apărut și această dezbatere, inclusiv aici în catedra de drept civil asupra modului în care trebuie să privim Corpus Juris Civilis, pe teorie monistă, pe teorie dualistă.
Îmi aduc aminte, cariera mea la acel moment, fiind „comercialist” cum s-ar spune, din această perspectivă a teoriilor dualiste, respectiv monistă, am avut mari dificultăți să optez și eu pentru această trecere la teza monistă. În primul rând, conștiința mea juridică, în modul în care percepeam instituțiile și înțelegea lor, și bineînțeles apoi ca militant al acestei idei din postura de ministru. Aici au fost câțiva „vinovați” dacă folosim termenul introdus la începutul dezbaterii, unul dintre ei a fost profesorul Marian Nicolae, care a reușit să mă convingă. Am discutat mult cu dânsul atunci, că aceasta este tendința modernă. Sigur, acesta a fost un motiv să primesc alte critici din partea altor colegi, cei care au rămas tradiționaliști, pe tema comercialistă și, înainte de a fi considerat „vinovat”, am fost considerat un „trădător” al dreptului comercial, dar eu cred că nu despre asta este vorba și nu aceștia sunt termenii în care trebuie să discutăm, pentru că, așa cum spunea cineva, dreptul nu este o știință, este o doctrină, și întotdeauna vor fi diverse opinii asupra diverselor instituții.
Deci, revenind, cred că astea au cele două cauze principale care au condus la o modificare atât de dramatică, istorică aș putea spune, și au necesitat adoptarea unui nou Cod civil. El a adus, după cum știți, nu numai modernizări în materie de dreptul familiei, proprietate, obligații, dar și soluții noi, inovații aș putea spune în dreptul nostru, în special în materia obligațiilor și a contractelor. Foarte importante au fost izvoarele, în primul rând Codul Quebec, care a înlocuit vechiul cod Bas-Canada de la 1866, Codul Quebec adoptat în 2001 dacă nu mă înșel, un monument legislativ care a îmbinat fericit instituțiile de drept continental cu instituțiile de drept anglo-saxon.
Este, în continuare, un exemplu de tradiție și modernism în același timp. El a fost principalul izvor și, într-adevăr, cu ocazia lucrărilor Codului, am descoperit și eu acest monument legislativ, o plăcere să îl citești. Dar, alături de el, să nu uităm, au avut ca model, ca izvor, inspirație redactorii proiectului și legea elvețiană a obligațiilor, un alt instrument legislativ monumental – spun chiar colegii civiliști, specialiști, că e aproape de perfecțiune, un act normativ intrat în vigoare după Codul civil al obligațiilor adoptat la 1907, care este mai mare în cuprinsul său decât Codul civil în sine. Sigur, au fost exemple pentru redactori și Codul civil din 1940, și proiectul din 1971, și alte legislații europene cum ar fi Codul francez, german, italian, ele însele reformate, în 2005, 2006, 2007 în Franța, în materie de filiație, divorț, succesiuni, în 2001 în Germania, dacă nu mă înșel, și în 2000 în Italia, codul din 1942. Deci redactorii au avut în vedere izvoare moderne care se pliau foarte bine pe comandamentele sociale la momentul modificării sau propunerii de modificare a Codului.
Aș zăbovi un moment la un subiect care poate părea bizar și anume la apărarea Codului. Eu am fost martor la ceea ce s-a întâmplat cu celelalte, haideți să nu zic trei, dar măcar două Coduri, Codul penal și Codul de procedură penală în Parlament și ce se întâmplă în continuare, un adevărat asalt asupra acestor Coduri, cu tot felul de propuneri de modificare – avem peste 70 de propuneri în Parlament de modificare a Codurilor penale, izvorând din concepții pretențios spus diferite, idei diferite, impulsuri diferite, comandamente politico-demagogice câteodată diferite.
Avem mari dificultăți să apărăm Codul cu punctele noastre de vedere și nu reușim întotdeauna singuri. E nevoie aici de o coaliție mai largă între specialiști, e nevoie de mai multă exprimare publică cu privire la aceste acte normative și cu luări de poziție dincolo de paginile lucrărilor academice pe care le citesc doar cei care lucrează sub cupola Academiei sau studenții și practicienii, de sperat, mai puțin cei care operează asupra Codurilor, pentru că aici este o mare, mare problemă nu numai în România, ci peste tot în lume.
Știm cine aplică legea, ne punem foarte rar întrebarea cine face legea și cum se consultă ei cu cei care aplică legea. De aceea, dacă îmi permiteți să fiu pragmatic cum îmi e obiceiul, aș lăsa acest îndemn către dumneavoastră și această chemare la o apărare comună a Codului civil, adică, cel puțin Codul civil deocamdată a scăpat – poate pentru că e mai tehnic, e mai puțin de instrumentalizat, mai puțin util în instrumentalizarea unor teze politice, dar nu este exclus ca să asistăm și în viitor la intervenții asupra Codului, fără coerență, fără o corelare, fără o sfătuire cu specialiști.
În sfârșit, aș vrea să închei această scurtă intervenție vorbind și despre oamenii Codului civil – cei care au participat la redactarea lui sunt profesorii noștri de la catedra de Drept civil a Universității din București, câțiva sunt de față, dar și colegi de la Ministerul Justiției, de la importantele direcții de Elaborare Legislativă și Cooperare Judiciară Internațională – îi avem aici, de asemenea, fără ei acest lucru nu ar fi fost posibil și cred că nu greșesc dacă spun că, exceptând persoana care vă vorbește, toți ceilalți se pot înscrie sau pot fi înscriși fără niciun fel de eroare în categoria oamenilor care duc această țară pe umeri, pentru că astfel de lucruri țin o societate în picioare, o țin coerentă, o țin funcțională, chiar dacă cei de afară sunt mai puțin atenți asupra acestor înfăptuiri și mai puțin conștienți de importanța lor.
Însă, este datoria mea de ministru să transmit acest lucru și să le spun de câte ori îi văd că ceea ce fac și ceea ce au făcut are un sens, că el se va vedea și că el va rămâne peste ani și ani ca o concretizare a datoriei împlinite.
Mă opresc aici. Cer scuze colegilor care au pregătit un punctaj foarte stufos și bine alcătuit, competent, dar timpul nu mi-a permis să îl citesc pe tot. L-am susținut, în mare, pe lângă ideile pe care mi-am permis să le adaug.
Mulțumesc încă o dată! Mă bucur să văd acest exemplar. Felicitări celor care l-au făcut posibil! Să nu uităm să apărăm Codul! Mulțumesc!