Chestiunea nr. 1 pe agenda politică a majorităţii este „lupta cu statul paralel”. Este o doctrină la care au construit piesă cu piesă, de ani de zile, actori politici (între care mulţi confruntaţi cu anchete, inculpări sau verdicte judiciare de corupţie), analişti, jurnalişti, activişti, ba chiar şi magistraţi, convinşi sincer sau interesaţi.
O să trec peste detaliul inconfortabil al înlocuirii agendei pentru care majoritatea şi-a dobândit mandatul, respectiv statul funcţional şi bunăstarea cetăţeanului, vândută electoral sub formula „majorări de salarii şi pensii de la 1.01.2017”, ca să nu politizez aceste rânduri.
Intenţia mea nu este de a combate sau sprijini pur şi simplu prin aceste rânduri una sau alta dintre abordări, ci de a ilustra o analiză care se doreşte obiectivă şi care nu mă angajează decât personal. Dar, să le luăm pe rând şi pe scurt, încercând să spunem şi lucruri noi, care poate că nu s-au rostit în spaţiul public.
În esenţă, doctrina „luptei cu statul paralel” este ancorată de câteva teze: 1. Legile justiţiei şi codurile au fost construite pentru a servi „statul paralel”, sunt represive, proaste şi trebuie modificate sau înlocuite. 2. Parchetele, în special DNA, au făcut abuzuri, deci trebuie restructurate. 3. În locul statului paralel şi a justiţiei represive, majoritatea PSD-ALDE va reinstala democraţia, drepturile omului şi justiţia va reintra în „matca constituţională” (Toader dixit).
La această formulă, opoziţia (parlamentară, dar şi o parte a societăţii civile) răspunde printr-o respingere de plano a întregului demers, susţinând că nu este decât o manevră de subminare a independenţei justiţiei, astfel încât „ei” să dobândească „toată puterea” (D. Voiculescu dixit).
Intenţia mea nu este de a combate sau sprijini pur şi simplu prin aceste rânduri una sau alta dintre abordări, ci de a ilustra o analiză care se doreşte obiectivă şi care nu mă angajează decât personal. Dar, să le luăm pe rând şi pe scurt, încercând să spunem şi lucruri noi, care poate că nu s-au rostit în spaţiul public.
1. a) Legile justiţiei au fost adoptate în 2004 de Parlamentul majoritar PSD, sesizat cu proiectele de lege de către Guvernul Năstase, la propunerea ministerului Justiţiei condus de dl. C. Diaconescu, scrise nemijlocit de secretarul de stat Rodica Constantinovici, sub coordonarea directa a ministrului.
Îşi mai aduce cineva aminte de „stenogramele şedinţelor PSD” în care se discuta deschis despre soluţiile în dosare penale ale unor opozanţi ai PSD?!
Ele puneau accentul pe transferul guvernării sistemului judiciar de la Ministerul Justiţiei la CSM. De ce? Pentru că Guvernul Năstase negocia aderarea la Uniunea Europeană şi, în timpul negocierilor, s-a ridicat problema presiunilor pe Justiţie făcute de ministrul Rodica Stănoiu. Îşi mai aduce cineva aminte de „stenogramele şedinţelor PSD” în care se discuta deschis despre soluţiile în dosare penale ale unor opozanţi ai PSD?! A. Năstase a înţeles cum stau lucrurile şi a făcut cumva şi a dat o faţă europeană ministerului pentru a înlesni negocierile cu Comisia Europeană, aducându-l la Ministerul Justiţiei pe dl. Diaconescu şi cedând (aparent) guvernarea sistemului judiciar către CSM.
De ce au fost aceste legi schimbate după pierderea puterii de către PSD în 2004? Sensul schimbării a fost transferarea „îndărăt” şi parţial a guvernării sistemului judiciar către Ministerul Justiţiei, condus după alegerile din 2004 de Monica Macovei, printr-o lege pe care şi-a asumat răspunderea Guvernul condus de Premierul Tăriceanu (sic!). Concret, propunerile de numire a procurorilor „de rang înalt” au fost luate de la CSM şi trecute ministrului Justiţiei. De ce?! Doctrinarii şi suporterii teoriei statului paralel răspund într-un glas: pentru ca Macovei să pună procurorii agreaţi de Preşedintele Băsescu. Am fi ipocriţi să spunem că nu este aşa, cu atât mai mult cu cât fostul preşedinte a declarat public că a avut consultări pe temă cu doamna ministru de la acea dată.
Doctrinarii şi suporterii teoriei statului paralel răspund într-un glas: pentru ca Macovei să pună procurorii agreaţi de Preşedintele Băsescu. Am fi ipocriţi să spunem că nu este aşa, cu atât mai mult cu cât fostul preşedinte a declarat public că a avut consultări pe temă cu doamna ministru de la acea dată.
Dar mai există o jumătate de adevăr pe care nu e corect să o uităm: pentru că CSM şi ICCJ de la acea dată erau alcătuite din magistraţi favorabili sau simpatizanţi PSD, foşti colegi de generaţie, facultate şi vederi cu membri marcanţi ai PSD, în primul rând cu d-nii Iliescu şi Năstase. De aceea am spus mai sus că numai aparent A. Năstase a cedat guvernarea sistemului judiciar. De fapt, a luat-o din mâinile unui ministru total pro-Iliescu (Stănoiu) şi a trecut-o unui CSM mai degrabă pro-PSD în general, decât pro-Iliescu în special. Joc de şah politic cu CSM pe post de pion, cal sau nebun, cum doriţi. La alegerile din 2004, PSD şi Năstase au pierdut puterea şi au plecat. Dar CSM a rămas. Cu acel CSM, reforma la care România se angajase la aderarea la UE prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare, nu era posibilă decât „cu frâna trasă”. Combaterea corupţiei ar fi fost probabil aproape „o literă moartă”, câtă vreme statul era condus de un „complex economico-politic” construit sub „bagheta PSD- Iliescu-Năstase” şi rămas în funcţiune cu oameni răspândiţi prin toate companiile de stat şi administraţie, inclusiv la vârful Justiţiei. Iată de ce s-a trecut la modificarea legilor şi înlocuirea sistematică a capilor parchetelor numiţi în mandatul Stănoiu, cu alţii numiţi în mandatul Macovei.
Modificările trecute în decembrie 2017 la iniţiativa majorităţii au adus (poate) şi lucruri bune, dar şi lucruri nefericite. Separarea carierelor judecătorilor şi procurorilor ar putea fi un lucru bun, vom vedea în practică. La fel, creşterea vechimii pentru promovare în funcţii de conducere, deşi nu s-a făcut un studiu de impact prealabil Restrângerea dreptului Preşedintelui României de a respinge de mai multe ori propunerile ministrului Justiţiei de procurori de „rang înalt” este un lucru nefericit.
Modificările trecute în decembrie 2017 la iniţiativa majorităţii au adus (poate) şi lucruri bune, dar şi lucruri nefericite.
Ministrul Justiţiei devine astfel de facto titularul numirii, pentru că îl poate constrânge pe Preşedintele României să-i numească ce candidat doreşte, pregătind doi candidaţi şi numindu-i „în cascadă”, în cazul unui prim refuz prezidenţial. Unde ar fi problema, s-ar putea întreba?! Problema e că Preşedintele României are milioane de voturi în spate, iar ministrul Justiţiei ar putea avea câteva mii sau niciunul, dacă e tehnocrat. Deficit democratic.
1. b) Codurile. Scrise într-un prim proiect de echipa ministrului Valeriu Stoica în 1999 (cu prof. dr. Marian Nicolae principal artizan al celor civile), temporizate şi continuate lent în mandatul Stănoiu (care a preferat să colapseze temporar Curtea Supremă, la acea dată, prin celebra Ordonanţă „Truche”), reluate susţinut de Macovei şi aproape finalizate în mandatul Chiuariu (90% din texte erau deja scrise când a demisionat), sunt finalizate în 2008-2009. După câteva luni de dezbateri publice, în 2009 au fost trimise în Parlament (nu înainte de a fi avizate de toate forurile şi piesele sistemului judiciar), dezbătute 9 luni în comisii speciale parlamentare (Buda, civilele, Ponta, penalele) şi apoi retrimise la Guvern.
Cu titlu de picanterie, una din consultările informale pe Coduri a avut loc sub patronajul Cotroceniului (în exercitarea art. 80 alin. 2 din Constituţie) cu judecătorii CCR, dl. Toader fiind prezent şi pe deplin tăcut la acea dezbatere.
Prim-ministrul Boc îşi asumă răspunderea pe două dintre ele, pe forma scoasă de comisii, iar două sunt trimise din nou în procedură parlamentară ordinară şi adoptate cu 2-3 voturi împotrivă la fiecare din Camere. De ce această diferenţă de procedură? Pentru că scadenţa era depăşită pe două dintre ele în cadrul MCV. Dl. Toader are cel puţin un biblioraft de corespondenţă cu Bruxelles-ul pe această temă la minister. Mai are acolo şi o arhivă cu documente privind lucrările din comisii şi dezbaterile publice, dar probabil că nu a fost informat despre existenţa ei, motiv pentru care declară frecvent că nu au fost dezbătute (sic!) şi au fost prea repede adoptate. Cu titlu de picanterie, una din consultările informale pe Coduri a avut loc sub patronajul Cotroceniului (în exercitarea art. 80 alin. 2 din Constituţie) cu judecătorii CCR, dl. Toader fiind prezent şi pe deplin tăcut la acea dezbatere. Spre comparaţie, modificările PSD la legile Justiţiei au fost dezbătute în „comisia Iordache” aproximativ o lună. Codurile au fost adoptate, deci, în 2009-2010, lăsându-se doi ani pentru intrarea lor în vigoare, pentru o completă asimilare de către sistemul judiciar, profesii juridice, public.
Punerea în acord a celor 40 de articole declarate neconstituţionale cu deciziile CCR nu ar dura mai mult de o lună de zile, termen extrem de generos, şi trebuia făcută demult de Parlament, imediat şi de fiecare dată când apărea câte o decizie. Astfel, s-ar fi evitat ajungerea la peste 100 de decizii ale CCR pronunţate pe aceleaşi articolele citate mai sus.
Ele au fost masiv modificate printr-o lege de punere în aplicare iniţiată de Guvernul Ponta în 2013. Ulterior, din cele câteva mii de articole care le compun, 40 au fost declarate neconstituţionale, între care 35 direct redactate în comisiile parlamentare. Punerea lor în acord cu deciziile CCR nu ar dura mai mult de o lună de zile, termen extrem de generos, şi trebuia făcută demult de Parlament, imediat şi de fiecare dată când apărea câte o decizie. Astfel, s-ar fi evitat ajungerea la peste 100 de decizii ale CCR pronunţate pe aceleaşi articole citate mai sus.
Dincolo de aceste ajustări absolut fireşti la un astfel de „volum” legislativ, tot la Ministerul Justiţei se găsesc toate rapoartele ştiinţifice, scrisorile oficiale, rapoartele MCV şi opiniile multor specialişti din ţară şi din străinătate, declaraţii publice, inclusiv din sistemul judiciar, care le califică per ansamblu drept legi în linie cu legislaţia similară din statele europene, utile şi necesare bunei funcţionări a Justiţiei. Nicăieri în aceste Coduri nu se scrie că cineva trebuie să abuzeze de puteri, dimpotrivă, o serie de instituţii precum judecătorul de drepturi şi libertăţi şi camera preliminară au fost introduse în Coduri tocmai pentru a proteja drepturile şi libertăţile.
Nu modificarea recurentă a legilor garantează eliminarea abuzurilor de drept, ci corectarea modalităţilor de interpretare şi aplicare, care se face prin dezbateri profesionale, ghiduri de interpretare de tip „soft law”, training profesional, specializare, mentorizare şi, în ultimă instanţă, doctrină şi jurisprudenţă.
După cum, nicio lege şi nicio modificare legislativă nu poate înlătura de plano abuzul de drept, pentru că abuzul de drept, prin definiţie, este o conduită de fapt asupra unei prescripţii de drept. Abuzul de drept presupune o lege şi o aplicare a acesteia în fapt excesivă sau greşită, abuzivă. Prin urmare, nu modificarea recurentă a legilor garantează eliminarea abuzurilor de drept, ci corectarea modalităţilor de interpretare şi aplicare, care se face prin dezbateri profesionale, ghiduri de interpretare de tip „soft law”, training profesional, specializare, mentorizare şi, în ultimă instanţă, doctrină şi jurisprudenţă.
Rămâne de văzut ce-şi doreşte acum tabăra „luptătorilor anti-statul paralel” cu aceste Coduri. Spun astfel, pentru că au majoritate zdrobitoare în Parlament, pentru că dânşii „pot” (C. Ştefănescu dixit), parlamentar vorbind. Dar să nu uităm că ei sunt conduşi în această luptă de doi actori politici în conflict de interese direct cu acest proiect de modificare a codurilor. Vom vedea când reapare proiectul de modificare. Cel care s-a arătat cu titlul provizoriu în decembrie 2017 în „comisia Iordache”, conţinea câteva articole care ar pune „pe butuci” orice tip de anchetă penală.
Până aici, lucrurile sunt destul de clare pentru cei care le cunosc şi vor să facă un lucru cinstit când dezbat sau lucrează asupra lor, regretabile fiind doar aproximările, inexactităţile, legendele, ficţiunea, amatorismul şi reaua credinţă cu care este abordat uneori subiectul legilor în spaţiul public, din păcate, chiar şi în Parlament.
2. Ceaţa îndoielilor şi a informaţiilor contradictorii începe să se lase cu privire la subiectul definit drept „abuzurile parchetelor”. Este cert acum (în sens analitic vorbind) că avem indicii cum că în sistemul judiciar sunt cazuri de abuzuri, celebritatea unora mă scuteşte să le reamintesc pe larg. Marea întrebare la care nu avem încă un răspuns este dacă sunt cazuri izolate sau avem de-a face, de fapt, cu un viciu de sistem? Inspecţia Judiciară şi câteva instanţe au dat verdicte pe anumite, câteva, cazuri. Grav, fără îndoială! În materie de drepturi nu judecăm cantitativ. Fiecare caz înseamnă un om. Dar acest adevăr nu înlătură nevoia de a afla şi celălalt adevăr: e un fenomen sistemic? Avem, deci, nevoie de un efort de analiză sistemică.
Marea întrebare la care nu avem încă un răspuns este dacă abuzurile din justiţie sunt cazuri izolate sau avem de a face de fapt cu un viciu de sistem?
Că e vorba de auditul promis în februarie trecut de dl. Toader, de o analiză a CSM sau a unui alt organism instituţional, contează mai puţin acum. Ceea ce contează este că nimeni nu are în acest moment pe masă un raport exhaustiv analitic şi sistemic al problemei. Iată o misiune nobilă şi dificilă, imediată, pentru Ministerul Justiţiei, Ministerul Public şi CSM. E drept, pentru rigurozitate, trebuie spus că, prealabil, se pune şi problema auditării auditorilor, cu referire directă la un raport de audit al Inspecţiei Judiciare care zace şi acum în sertarele CSM, în timp ce Inspecţia Judiciară se pregăteşte să angajeze noi inspectori. Oare după chipul şi asemănarea cui?
Analiza trebuie să privească nu numai mecanismul justiţiei penale, ci şi al celei civile. Instanţele judecă peste 4 milioane de cauze civile pe an. Justiţia înseamnă şi justiţia civilă, nu numai cea penală. Pentru că o doctrină trebuie întemeiată pe o analiză de sistem, nu pe una, fie şi corectă, de caz sau câteva cazuri. Nu poţi trimite o maşinărie la casat până nu te lămureşti dacă rateurile vin de la câteva piese sau dacă este întreg mecanismul gripat. Deocamdată, argumentul contrar, paralizant, invocat firesc de Ministerul Public este statistica sutelor de condamnări.
3. Am ajuns la ancora „necesitate-promisiune” lansată de PSD-ALDE şi nu numai. Refacerea legilor şi schimbarea conducerii Ministerului Public şi a DNA (DIICOT este lăsat deocamdată deoparte, ca argument pentru „obiectivitate”, probabil) ar conduce, potrivit PSD-ALDE, la înlocuirea statului paralel şi a justiţiei abuzive cu democraţia veritabilă şi respectul deplin al drepturilor omului. Dacă acest enunţ ar fi susţinut de persoane care nu ar avea conflicte de interese în chestiune, ar fi teoretic de primit spre analiză. Marea problemă este că aceste promisiuni le fac aceleaşi persoane care au promis şi alte lucruri la fel de importante (salarii, pensii majorate etc.) şi care au în spate bătălii judiciare pierdute şi în faţă unele aparent greu de susţinut. Sigur că oricine are dreptul să susţină propriile idei şi interese. Dar când întreg procesul este condus de cei care au ca primă nevoie să se salveze pe ei înşişi şi apoi lumea, avem dreptul la îndoieli. În alte cuvinte, chiar admiţând teza existenţei unui stat paralel, de dragul dezbaterii echilibrate, cine ne garantează că ceea ce se vrea în realitate nu este de fapt instalarea unui alt fel de stat paralel, compus din centre individuale reunite şi netransparente de putere politică, bani negri şi vectori media devastatori prin credibilitatea acumulată tocmai ilustrând legitim abuzuri greu de contestat la prima vedere?
Şi toate acoperite de glazura democraţiei parlamentare compusă aşa cum ştim că se compune în campaniile electorale de la noi. Cine mai poate lupta cu un astfel de stat paralel?! Ca să nu mai vorbim de stătuleţele paralele ale interlopilor, care aplică propria lege în zone teritoriale delimitate, paralizând efectiv legea statului român.
De aceea, pornit pe un drum vindicativ şi revendicativ de putere, orice demers riscă, de fapt, să instaleze mai multe state paralele. Între ele, dreptul la normalitate rămâne strivit şi poate că aceasta este prima explicaţie a exodului românesc contemporan. Sunt aici de acord cu dl. Toader că fiecare putere trebuie să stea în matca ei, este de fapt un principiu elementar de guvernare democratică, afirmat din vechime, reluat şi explicat în epoca modernă de Montesquieu, Tocqueville şi Părinţii Fondatori ai Constituţiei americane în paginile lui ”The Federalist”. Dar ştim cu toţii că pe lângă matca naturală, hidrotehnica a inventat şi cursurile artificiale, controlate de butoanele inginerilor. Cine ne garantează că statul român nu este „reinginerizat” sub ochii noştri de persoane care într-o democraţie bazată pe elite autentice şi selecţia valorilor ar vizita Parlamentul cel mult ca turişti?! Cum vor „reingineriza” ei acest stat?! În folosul cui?! Şi ce recurs mai ai în faţa unei uriaşe “reţele a reţelelor”, un fel de “internet al infractorilor” care infiltrează şi manevrează politica, administraţia, media, Parlamentul, Guvernul, Justiţia, serviciile, companiile de stat, în două cuvinte statul şi economia?!
Altă întrebare?! Ei bine, ar mai fi una, chinuitoare. Care e soluţia? În modesta opinie a subsemnatului, soluţia nu e singură, ci sunt mai multe şi nu pot veni toate din politică, acaparată în prezent de mentalităţi şi practici depăşite. Un alt adevăr greu de acceptat este că soluţiile nu sunt miraculoase, nu rezolvă peste noapte nimic. Suntem pasionaţi de minuni instituţionale şi legislative. Ceva ce nu există!
Soluţiile presupun auto-reglarea fiecărui sistem din interior, din proprie iniţiativă, pornind de la cei cinstiţi, care trebuie să îşi asume deschis o bătălie surdă, dar deschisă şi de durată cu non-valoarea, cu minciuna, cu impostura, cu nelegalităţile; sistemul judiciar plecând de la adevărul că fiecare judecător este atât de independent pe cât îşi doreşte şi, aş adăuga eu, îi permite legea, cel politic de la articolul care spune că nimeni nu este mai presus de lege, cel de ”intelligence” de la propria menire, care implică neutralitate politică şi judiciară. Şi putem continua tot aşa. Aşa au evoluat toate democraţiile, prin progrese treptate realizate de toţi, dar provocate de verticalitatea, cinstea şi profesionalismul câtorva încăpăţânaţi să lupte pe termen lung şi care au servit drept antemergători în domeniile lor de acţiune.
Până nu ne schimbăm pe noi înşine, nu putem schimba lumea, spune un înţelept.
Această cale ar conduce la o Românie cinstită, care e mai mult decât o Românie justiţiară sau o Românie democratică, ar fi şi o Românie normală, una în care valorile ar respira cât de cât.
PS. Cu finalul acestui articol am răspuns şi părţii a doua din precedentul articol publicat pe acest blog: ”New Deal românesc: iliberalism cu faţă umană”, pe care urma să o public. Evenimentele au făcut ca ele să se lege şi să se contopească. Realitatea nu încape în şabloane.