Ieri seară am fost ”desfiinţat” pe un post de televiziune, pentru ceea ce am spus pe un alt post de televiziune, post concurent şi ”oponent” celui la care am vorbit (cca 5 minute), din perspectiva opiniilor pe care cele două posturi le susţin cu predilecţie.
Am fost criticat, cum spuneam, pentru simplul motiv că am avansat o interpretare extensivă a unui articol constituţional (art.80 alin.2), adică nimic altceva decât a făcut CCR acum două zile, interpretând extensiv (mult mai extensiv!) un alt text constituţional (art.132 alin.1). Ceea ce n-a mai observat jurnalistul care m-a criticat vehement (şi care, conform vorbelor sale la adresa subsemnatului, ”e departe de a fi un dobitoc, departe de a fi un nebun”) sau poate nu a mai considerat necesar să spună, este faptul că, în discursul meu, nu am tras o concluzie, nu am avansat un ”verdict”, dimpotrivă, am spus în clar că încă nu mă pronunţ, am spus doar că trebuie avute în vedere toate textele şi că o concluzie asupra subiectului zilei se poate trage numai după ce observăm şi motivarea deciziei CCR, cea care face o aşa mare carieră de ”două zile încoace”, de niciunei televiziuni ”gura nu-i mai tace”.
Fireşte, în opinia criticului meu, pe care nu doresc să-l ”desfiinţez” la rândul meu, nici n-aş avea dreptul, presa e liberă să spună tot ce crede, oamenii politici sunt liberi doar să ia act şi eventual să-şi explice opiniile, în opinia jurnalistului, cum spuneam, este cert că motivaţia mea trebuie să fie musai aceea de a apăra un numit procuror-şef, probabil din motive din carierism politic. Ei bine, n-am niciun complex să spun că nu este aşa, încerc doar să atrag atenţia că nu trebuie să ne grăbim cu concluziile, pentru că momentul este foarte important, subiectul fiind capital la nivel de principiu de funcţionare a statului.
Tot ieri, pe un site, o fostă subalternă de la minister mă atacă prompt şi mă desfiinţează pe motiv de ”Gala Bute”, susţinând nici mai mult, nici mai puţin, că am avizat un HG în pofida opoziţiei sale, HG care a trimis o fostă colegă de guvern ”6 ani la puşcărie”. Ceea ce omite fosta colegă de minister să spună, este faptul că dimpotrivă, m-am opus formei iniţiale a numitului HG, blocând avizarea acestuia în Guvern, inclusiv pentru unele motive ridicate de sus-menţionata fostă colegă de minister (probabil că nu pentru toate motivele, probabil pentru că numai pe unele le-am găsit întemeiate, atribut aflat în puterea şi chiar obligaţiile mele de ministru), până când textul proiectului de HG a fost modificat şi încadrat legal. Ceea ce de asemenea omite să spună fosta colegă de minister este că procurorii şi ulterior judecătorii au găsit problematic (eufemistic vorbind) modul de aplicare a HG-ului, nu conţinutul său în sine. Fireşte, în opinia site-ului care a citat atacul, eu nu pot avea altă motivaţie decât aceea că doresc să apăr aceeaşi persoană a unei doamne procuror-şef, motivaţie descrisă cu ”elegantul” verdict că am fost ”scos la lins”, pentru că, nu-i aşa, musai trebuie să am nişte dosare pe undeva. Din nou, n-am niciun complex să spun că nu-i aşa şi că, vorba franţuzească, honni soit qui mal y pense.
De ce scriu cele de mai sus? În primul rând pentru a-mi apăra punctul de vedere şi a respinge interpretări eronate sau chiar deplasate la adresa subsemnatului, cred că am şi dreptul şi obligaţia să o fac, devreme ce mă pronunţ în spaţiul public. Tăcerea în spaţiul public nu e cel mai bun răspuns pentru acuzaţii nefondate, o lecţie pe care am învăţat-o cu costuri mari pe care le-am plătit în politică. Spre exemplu, am greşit şi am tăcut atunci când, după alegerile locale din Bucureşti, nu am spus în interiorul şi exteriorul PNL tot ce ştiam despre dedesubturile şi greşelile care au făcut ca în mod nefericit PNL să propună patru candidaţi succesivi, ajungându-se la subsemnatul în final, nu pentru că aşa era firesc, ci dimpotrivă, se convenise formal cu luni de zile înainte că nu voi candida, nu pentru că se mai putea câştiga ceva, ci dimpotrivă, pentru că cineva trebuia să deconteze erorile şi eşecul previzibil. Aşa e (uneori) în politică şi era de datoria mea să o fac, dar poate că trebuia să şi lămuresc public câteva detalii.
Dar scriu aceste rânduri şi pentru că doresc să propun, fără emfază, o formă de reinventare a dialogului public, de resetare a acestuia: ce-ar fi să ne limităm în polemicile publice doar la a combate argument cu contra -argument, ce-ar fi să nu mai evocăm posibile (şi imposibil de probat) resorturi şi mize personale, intime, pretins psihologice, ale unui demers sau altul, ce-ar fi să limităm polemica la subiectul în sine şi să nu o transformăm în speculaţie ca bază pentru un atac la persoană?! Cred că am avea un aer mult mai respirabil în Agora, în orice caz, mai suportabil. Utopie? Probabil că da, deocamdată. Văd însă că funcţionează bine la alţii, pe alte meridiane.
Spre exemplu, în cazul deciziei CCR, eu nu voi spune că a fost luată în WC (fapt greu spre imposibil de demonstrat, de altfel), nu voi spune că e şi consecinţa unei rivalităţi vechi şi personale dintre doi procurori de vârf, nu voi spune că a fost ”pilotată” politic etc, voi spune doar că a interpretat greşit două texte din Constituţie (art.94 lit. c) şi art.132 alin.2) şi că tranşează eronat o dilemă: cine revocă procurorii şefi. De aceea, propun o formă simplă de resetare: referendum consultativ care să tranşeze problema.
Aceasta ne-ar deschide calea unei altfel de resetări, la scara naţională: trecerea de la 10 ani de polemici legate de justiţie şi de ”procesomanie” politico-constituţională în faţa CCR, la 10 ani de concentrare pe subiecte, zic eu, la fel de importante: educaţie, dezvoltare economică, afaceri, prosperitate, geopolitică… Cu certitudine ar fi subiecte la fel de pasionante, pe lângă faptul că ne-ar aduce tuturor şi ceva în plus pe masă, nu numai pe ecranul televizoarelor.
