Parafrazându-l pe Bill Clinton („It’s the economy, stupid“) am putea spune în aceste zile de ceartă pe bani publici că în cauză nu e vorba doar despre buget, ci despre însăşi organizarea statului şi a administraţiei locale, mai corect spus: înapoierea organizării sale faţă de provocările secolului XXI.
Ochii bulbucaţi a disperare de bani ai Gabrielei Firea, acreala lui Dragnea, fermitatea vehementă (Falcă) sau calm-şcolărească (Boc) a primarilor ardeleni, privirea de Giocondă a Dăncilei, spumele lui Codrin, ochii care privesc prin pereţi ai lui Vâlcov şi zâmbetul de şuetă perpetuă a lui Teodorovici, sticlele de apă sau pumnii de fier ai viceprimarilor aruncaţi peste masa de şedinţă, pot oferi multe concluzii despre mizele de partid din PSD, „altitudinea“ jocului politic dâmboviţean sau manierele ori obiceiurile unora dintre actorii politici ai zilei.
Întîrzierea peste măsură a bugetului, panica în care au intrat primarii de toate culorile politice şi scandalurile din PSD legate de buget au cauze mai grave şi mai profunde: înapoierea cronică a organizării statului român faţă de provocările vremurilor şi nevoile comunităţilor locale, de afaceri, ale cetăţenilor în general.
E limpede că fără alocările de la „centru“, orice primar, oricât de gospodar şi oricât de inventiv, devine un om de paie neputincios faţă de nevoile urbei şi ale comunităţii.
Comunităţile locale sunt dependente de guvern pentru că 1) nu au suficientă tracţiune economică locală (oricât de mult s-ar încuraja primarii şi oricâte lucruri bune ar face, un lucru e cert, fără investiţii străine, banii guvernului şi banii europeni, nu creşte nimic, vezi cazul judeţelor estului moldovean rămase în urmă faţă de vestul favorizat de proximitatea economiilor UE) şi 2) organizarea administraţiei noastre este în urmă cu exact 50 de ani, câţi au trecut de la reorganizarea administrativ-teritorială din 1968.
(Pentru a nu divaga, las la o parte faptul că structura aparatului central nu a mai fost vizitată de experţi în design guvernamental instituţional de… nici nu ştim de când. Spre exemplu de ce fac alţii, Guvernul britanic îşi ajustează periodic aparatul central, în funcţie de dinamica socio-economică.)
Să spunem un lucru căruia unui politician îi e foarte greu să îl spună, mai ales în an electoral: nu toate din cele aproximativ 3200 de UAT-uri ale patriei sunt viabile, nu mai poate funcţiona statul şi nu mai pot prospera comunităţile cu organizarea în judeţele din 1968, nu mai putem să visăm la dezvoltare fără modernizarea statului, fără regionalizare, fără descentralizare, mai ales într-o Europă în care mai toate statele sunt federale şi gândirea alocării fondurilor europene este calchiată pe modelul regional şi federal!
Ne tot comparăm cu Polonia, dar Polonia a făcut trei lucruri pe care România nu le-a făcut, încă din anii 1990: 1) a finalizat privatizarea pe la jumătatea anilor 1990, 2) a finalizat restituirea proprietăţilor confiscate de comunişti pe la jumătatea anilor 1990, punând ordine şi claritate în sistemul proprietăţii, 3) a reorganizat şi concentrat aproximativ 13.000 de primării în vreo 3.000 viabile economic!
Iar istoria le-a surâs, au fost pregătiţi să absoarbă complet fondurile europene, şi-au dezvoltat infrastructura şi n-au cunoscut criza în 2008 – 2011, au avut creştere economică aproximativ 2%.
Ce lideri politici şi ce partide vor lua „taurul de coarne“ şi vor realiza reorganizarea administrativ-teritorială, plecând de la împrejurarea că orice reformă administrativă pleacă de la un proiect de lege care trebuie votat mai întâi în partid, în forurile de conducere alcătuite din primari, consilieri (propulsaţi politic de primari), şefi de organizaţii (în general primari) şi parlamentari (aflaţi în dependenţă politică faţă de primele trei categorii, deci faţă de primari)?
Ce lideri politici vor fi capabili să scrie o lege a descentralizării administrative care să nu cadă integral la Curtea Constituţională, aşa cum a căzut legea Ponta-Dragnea în 2013?!
Cine va fi primul care va tăia acest „nod gordian“ care se desface parţial cu fiecare împărţire a bugetului de către guvern, pentru ca apoi să se înnoade şi mai tare pe parcursul anului, an de an.
Sigur, există şi primari care se pot descurca chiar şi în această înapoiere statală, am numit doi dintre ei mai sus, putem adăuga şi alţii, cum e Bolojan la Oradea (caut în minte un primar PSD, ca să nu fiu acuzat de „parti-pris“… să zicem că există), care au găsit fonduri în Europa şi au valorificat poziţia geografică a judeţelor, dar cum rămâne cu restul ţării?!
Cu o populaţie aflată practic în exod de câţiva ani şi o structură a statului defazată cu 50 de ani, nu putem spera la nimic bun.
Iată ce ar trebui să îi preocupe pe cei care au puterea de decizie, nu doar să mai calmeze încă odată crizele, să încropească ceva şi să mergem cu căruţa statului „şontâc“ mai departe. Există un imens decalaj între felul în care lucrează politicul şi statul şi felul în care se lucrează în privat. Această contradicţie a societăţii româneşti nu se poate rezolva decât prin reforma profundă a statului şi a administraţiei. Cine o face? În orice caz, nu cormoranii.