Există ruine mărețe peste tot în lume. În multe cazuri, sunt locuri în care istoria pare să se fi încheiat: vestigii ale unor culturi îndepărtate, dispărute de mult din memoria vie a oamenilor.
Dar Acropola este altceva.
De mii de ani, civilizația care a ridicat ceea ce vedeți în spatele meu fascinează lumea occidentală. Generații întregi de oameni de stat, artiști și filosofi au privit către acest loc cu uimire și admirație.
Timpul are tendința de a estompa lucrurile. Mari victorii și înfrângeri catastrofale ajung, treptat, simple note de subsol într-un manual, încă un fapt pe care copiii noștri îl învață și apoi îl uită. Dar grecii Antichității continuă să exercite asupra memoriei noastre o atracție aproape misterioasă. Ne cheamă mereu înapoi către ei.
În anul 480 înainte de Hristos, armatele lui Xerxes au ajuns în acest oraș și i-au incendiat sanctuarele. Cei mai mulți atenieni se refugiaseră deja pe mare, pe o insulă din apropiere. Câțiva însă au refuzat să-și părăsească cetatea. S-au baricadat în fortăreața de piatră a Acropolei și au opus o ultimă rezistență extraordinară, aruncând bolovani de pe stânci asupra invadatorilor persani și ținând piept, zile întregi, celui mai puternic imperiu al epocii.
În cele din urmă au fost învinși. Perșii au jefuit templele, au incendiat sanctuarele și au distrus Acropola. Când atenienii s-au întors, au adunat fragmentele vechii Acropole și le-au îngropat chiar în dealul pe care aceasta fusese ridicată. Iar câteva decenii mai târziu, în vremea lui Pericle, au construit Partenonul.
De douăzeci și cinci de secole, Partenonul continuă să fie aici. Imperii s-au ridicat și s-au prăbușit în umbra sa. Iar urmașii celor care l-au construit – fiii Atenei și ai Romei – și-au purtat civilizația până la marginile lumii.
La două secole și jumătate de la întemeierea Republicii Americane, la mii de kilometri de locul în care mă aflu astăzi, stau aici în calitate de secretar de stat al acelei republici și ca strănepot al unor oameni veniți din Spania în Lumea Nouă, pentru a mărturisi existența unei datorii pe care nici trecerea timpului, nici distanța nu o pot stinge.
Istoria Americii poartă pretutindeni amprenta Antichității. Grecia este literalmente sculptată în arhitectura instituțiilor noastre: în coloanele monumentale, în cupolele și monumentele capitalei noastre. Chiar și orașul în care s-a născut Constituția americană – Philadelphia – poartă un nume grecesc.
Fondatorii țării mele erau profund fascinați de moștenirea pe care am primit-o de la voi. Cunoșteau extraordinar de bine istoria și erau pe deplin conștienți de locul aparte pe care îl ocupau în ea. Dar nicio altă epocă nu le-a captivat atenția și imaginația așa cum a făcut-o Antichitatea.
Mulți sunt surprinși să afle că autorul cel mai des invocat în Federalist Papers nu a fost vreun filosof al Iluminismului și nici vreun teoretician politic. A fost Plutarh, biograful grec al marilor personalități ale Greciei și Romei.
S-a scris și s-a vorbit mult despre influența Greciei antice asupra ideilor fondatorilor Americii și, de altfel, asupra tuturor filosofilor și oamenilor de stat ai Occidentului care i-au precedat.
Cunoaștem reperele fundamentale. Atena ne-a dat democrația. Platon și Aristotel ne-au dat filosofia occidentală. Ideile noastre despre lege, virtute, cetățenie și guvernare republicană s-au format în cetățile grecești. Până și o mare parte din vocabularul nostru politic – cuvinte precum „democrație”, „tiranie” sau chiar „politică” – își are originea aici.
Toate acestea sunt adevărate.
Dar ceea ce datorăm acestui loc, ca americani și ca occidentali, merge mult mai adânc.
Instituțiile și ideile acestea nu au fost decât expresia vizibilă a unor trăsături mult mai profunde ale grecilor antici – trăsături care nu pot fi reduse la un anumit sistem politic sau la o anumită teorie.
Aici, la Atena, vedem pentru prima dată reunite toate acele trăsături esențiale care aveau să definească Occidentul: individualitatea puternică și ambiția neobosită; curajul explorării și al invenției; dorința de descoperire, aventură, risc și glorie.
O curiozitate nesățioasă față de lume și față de principiile care o guvernează. Dorința de a pătrunde misterele naturii și de a înțelege tainele cosmosului. Refuzul de a accepta imposibilul, nemulțumirea în fața oricărei limite și aspirația permanentă de a privi dincolo de ceea ce este cunoscut.
Acestea nu erau simple formule sau principii ale unei școli filosofice. Erau trăsăturile unui popor. Se regăseau în tradițiile, poveștile și imaginația lui; în calitățile pe care le cerea cetățenilor săi; în lucrurile pentru care oamenii trăiau, luptau și mureau.
A-i înțelege pe ei înseamnă a ne înțelege pe noi înșine.
Ceea ce a înflorit aici a fost dorința occidentală de a descoperi tot ceea ce ignoranța, întunericul și distanța ținuseră ascuns minții omenești.
Grecii nu doar că au modelat istoria. Într-un anumit sens, ei ne-au dat însăși istoria.
O mare parte din ceea ce știm astăzi despre numeroase civilizații ale Antichității provine aproape exclusiv din relatările exploratorilor și istoricilor greci – oameni care nu s-au limitat la propria lor lume, ci au mers dincolo de ea pentru a observa și consemna istoria altor popoare și culturi.
În timp ce alții priveau către interior, grecii au fost printre primii care și-au îndreptat privirea către exterior, atrași de fascinația și gloria descoperirii a ceea ce era straniu și nou.
Această trăsătură avea să împingă Occidentul să creeze și să construiască lucruri pe care alții nu le puteau realiza și să îl diferențieze de societăți în care stabilitatea și simpla supraviețuire reprezentau țelurile supreme ale existenței.
Dar moștenirea pe care am primit-o de la greci nu înseamnă numai ambiția de a explora necunoscutul. Înseamnă și convingerea că necunoscutul poate fi cunoscut.
Înseamnă încrederea că lumea poate fi cartografiată, măsurată și înțeleasă și că universul are o ordine rațională, guvernată de legi fundamentale pe care omul le poate observa și pe care mintea le poate descifra.
Aceasta a devenit temelia spiritului occidental: matematica noastră, știința noastră, medicina noastră, filosofia, etica și religia noastră.
Ea a pregătit terenul fertil pe care Evanghelia lui Iisus Hristos avea să se răspândească în Europa și să înflorească în civilizația creștină. Tot ea a stat la baza marii tradiții a teologiei creștine – de la Augustin la Toma d’Aquino și până la întreaga tradiție a dreptului natural.
Astfel s-a născut o civilizație unită nu doar printr-o cultură comună, ci și printr-o concepție comună despre om și despre locul său în univers.
Urmașii ei împărtășeau nu numai ideea unei ordini naturale, ci și o anumită înțelegere a virtuții, a destinului și sorții, a adevărului, binelui și frumosului; ideea că există un cod după care oamenii trebuie să trăiască și standarde și idealuri obiective către care trebuie să tindă.
Pentru grecii Antichității, căutarea excelenței era însuși principiul existenței umane.
Întreaga viață civică era organizată în jurul competiției, ambiției și confruntării: în filosofie și poezie, în sculptură și teatru, în sport și artă, în război și în arta guvernării.
Cetatea greacă era o arenă în care oamenii puteau să se încerce și să-și dovedească valoarea, să-și șlefuiască potențialul printr-o competiție permanentă – să fie cei mai buni, cei mai puternici, cei mai frumoși, căutând neîncetat să se apropie de perfecțiune.
Știu că, pentru urechea modernă, modul acesta de viață poate părea straniu. Poate chiar crud.
Idealul multor ideologii contemporane a devenit, sincer vorbind, o lume a siguranței absolute, fără risc și fără eșec, în care nu mai există nici gloria victoriei, nici rușinea înfrângerii.
Prea des, astăzi, coborâm standardele. Le construim astfel încât nimeni să nu piardă. Suntem mai preocupați de confortul celui mai slab decât de potențialul celui mai bun. Lucrurile excepționale ajung prizonierele mediei, ale obișnuitului, ale mediocrității.
Oamenii care au construit Partenonul priveau în sus.
Ei credeau că cea mai înaltă și mai nobilă aspirație a vieții era să-i depășești pe ceilalți, să cauți excelența în tot ceea ce faci.
Cetățile Greciei antice erau pline de pasiune, rivalitate, facțiuni și conflicte. Dar tocmai din această luptă permanentă pentru afirmare s-a născut extraordinara înflorire a artei, filosofiei și energiei politice și intelectuale care avea să transforme o serie de cetăți mediteraneene în leagănul celei mai mari civilizații a lumii.
Thumos, cum îl numeau grecii antici – acel foc interior făcut din pasiune, forță, curaj și mândrie – se află în inima oricărei mari civilizații.
Fără el, națiunile își pierd voința de a lupta, voința de a se afirma și, în cele din urmă, voința de a supraviețui.
Astăzi, prea mult din Occident a uitat această calitate.
Cu timpul, noi, occidentalii, am început să ne rușinăm tocmai de lucrurile care ne făceau excepționali. Ne-a devenit incomod faptul că realizările noastre ne diferențiau de restul lumii. Prosperitatea noastră a devenit, într-un fel, motiv de vinovăție. Am încetat să mai credem că măreția noastră era meritată și câștigată.
Cuvântul „naționalism” a devenit un cuvânt indezirabil.
Ne-am dărâmat monumentele. Ne-am condamnat propria istorie. Iar în prea multe locuri ne-am învățat copiii să se rușineze de țările pe care urmau să le moștenească.
În același timp, ne-am deschis granițele, ne-am mutat industriile în alte țări și am permis armatelor noastre să slăbească și să decadă.
Și, cu fiecare an, părea că cedăm tot mai mult din propria suveranitate, transferând decizii către birocrații globale aflate dincolo de posibilitatea noastră reală de control.
Alții însă au fost mai mult decât dispuși să ocupe golul pe care noi l-am lăsat în urmă – golul creat de propria noastră slăbiciune.
În timp ce încrederea Occidentului scădea, adversarii și competitorii săi deveneau tot mai hotărâți, acumulând bogăție și putere în locul nostru.
Astăzi ne aflăm la o răscruce.
Deciziile pe care le vom lua în următorul deceniu vor scrie istoria secolului următor.
Drumul pe care îl vom alege va decide dacă Occidentul își va păstra locul de lider al lumii sau dacă se va resemna cu un viitor al stagnării, dependenței și declinului.
Fie alegem să acționăm acum, fie riscăm să ajungem în punctul în care nu vom mai avea posibilitatea de a alege.
Sub președintele Trump, Statele Unite și-au făcut alegerea.
Alegem să urmărim fără complexe consolidarea puterii noastre naționale: să recâștigăm controlul asupra lanțurilor critice de aprovizionare, să ne reindustrializăm economia, să ne reconstruim apărarea și să luptăm pentru supremație în tehnologiile și industriile viitorului.
Alegem să împingem din nou frontierele posibilului: în producția avansată și superinteligență, în drone, armament și războiul viitorului, în semiconductori, minerale, spațiul cibernetic și în toate celelalte domenii ale potențialului uman.
Să ne valorificăm energia. Să ne reconstruim fabricile. Să trimitem din nou astronauți pe Lună și să deschidem o nouă eră a explorării spațiului.
Cu toate idealurile lor înalte, grecii antici nu erau naivi.
Știau că națiunile au interese. Știau că arta de a conduce un stat cere prudență și diplomație. Dar știau și că, atunci când prudența și diplomația eșuează, trebuie să existe capacitatea de a folosi forța.
Înțelegeau că puterea nu înseamnă doar să ai mijloacele de a te apăra, ci și credibilitatea că ești dispus să le folosești.
Aceasta este concepția clasică despre politică și guvernare pe care administrația Trump dorește să o readucă în actualitate – nu doar pentru țara noastră, ci pentru întreaga noastră civilizație.
Credem că Europa se poate trezi din lunga sa adormire și poate reaprinde focul aprins aici cu mii de ani în urmă.
Există deja semne că acest lucru se întâmplă.
Pe întreg continentul asistăm la ceea ce sperăm să fie începutul unei schimbări de generație: creșteri spectaculoase ale cheltuielilor de apărare, noi parteneriate și programe, extinderea capacităților de producție, toate în continuarea angajamentelor istorice pentru apărare asumate anul trecut la Haga.
Grecia se află în centrul acestei schimbări.
Poporul acestei țări a demonstrat din nou că este un prieten indispensabil atât pentru Europa, cât și pentru Statele Unite – în domenii care merg de la energie și migrație până la apărare, unde Grecia s-a dovedit un aliat exemplar.
Sperăm din toată inima ca întreaga Europă să îi urmeze exemplul.
Pasiunile și divergențele au tensionat uneori legăturile dintre Statele Unite și Europa. Dar nu trebuie să permitem ca ele să le rupă.
Împreună trebuie să consolidăm o alianță capabilă să înfrunte amenințările epocii noastre.
Și putem face acest lucru.
Pentru că noi nu credem că prietenia transatlantică este un joc cu sumă zero.
Dimpotrivă. Viziunea noastră este aceea a unei alianțe a cărei forță este mai mare decât suma părților sale.
Am văzut această viziune pusă în practică chiar luna trecută, printr-un acord fără precedent între Statele Unite, Danemarca și Groenlanda – un acord care va remodela Arctica și va întări securitatea întregii NATO.
Toți cei trei parteneri au avut de câștigat. Europa, NATO și Statele Unite au devenit mai sigure și mai puternice datorită lui.
Vrem să câștigăm împreună.
Trebuie să câștigăm împreună.
Astăzi a devenit la modă ideea că o politică externă „luminată” înseamnă să pui comunitatea globală înaintea propriului popor.
Și aici cred că avem ceva de învățat de la oamenii Greciei antice.
Ei știau că nu este nimic egoist sau greșit în loialitatea față de propria națiune și nimic egoist sau greșit în a lupta pentru apărarea intereselor ei înainte de toate.
Credeau cu tărie în idealul omului excepțional – individul capabil să dobândească nemurirea prin propriile fapte.
Dar gloria și faima nu veneau de la sine. Trebuiau câștigate prin efort, sacrificiu și realizări puse în slujba unui lucru mai mare decât propria persoană.
Eroul care revine mereu în lumea greacă este omul dispus să plătească orice preț pentru o cauză demnă de loialitatea sa.
Îl vedem în Socrate, care a refuzat să abandoneze căutarea adevărului chiar cu prețul propriei vieți.
Îl vedem în legendara rezistență a celor 300 de spartani – înconjurați și copleșiți numeric de imensele armate ale Persiei – care au refuzat posibilitatea de a se salva și au ales să lupte până la ultimul om decât să-și abandoneze poziția sau datoria.
Și îl vedem în mitul epic al lui Ahile, căruia i se oferă alegerea de a se întoarce acasă și de a trăi o viață lungă și liniștită, dar care alege să rămână la Troia și să moară în căutarea gloriei veșnice.
Acestea sunt calitățile care aveau să modeleze imaginarul moral al Occidentului.
De la martirul creștin care refuză să-și trădeze credința până la patriotul care își dă viața pentru țara sa; de la Sfântul Thomas More până la bătălia de la Alamo; toate se regăsesc în cuvintele nemuritoare care încheie Declarația de Independență a Statelor Unite: „Ne punem chezășie unii altora viețile, averile și onoarea noastră sacră.”
De la greci a moștenit Occidentul acest sentiment al datoriei – loialitatea de nezdruncinat față de propriul cod, propria cauză și propria țară.
Eroii noștri, eroii Occidentului, sunt cei care rămân fideli datoriei tocmai atunci când acest lucru devine cel mai greu și mai dureros: omul care își respectă cuvântul dat, soldatul care nu-și părăsește postul, căpitanul care rămâne pe navă până la capăt.
Este ceva fundamental diferit de ceea ce vedem, de exemplu, în fanatismul radical al unor lideri religioși iranieni, al căror cult al morții transformă copiii sinucigași în eroi naționali și prezintă martiriul ca pe un scop în sine.
Eroii noștri pot fi dispuși să moară pentru cauza lor. Dar eroii noștri nu venerează moartea.
Tocmai pentru că prețuim viața putem înțelege eroismul celui care preferă să și-o sacrifice decât să-și trădeze principiile.
Noi luăm adesea de-a gata concepțiile occidentale despre eroism, onoare și datorie.
Presupunem că ele sunt universale, că au aparținut dintotdeauna tuturor oamenilor, pretutindeni.
Nu este așa.
Ele sunt produsul unui caracter distinct, născut aici, care avea să modeleze întreaga istorie a civilizației ce i-a urmat.
O civilizație pe care astăzi trebuie să o apărăm cu aceeași pasiune cu care au apărat-o înaintașii noștri.
Oamenilor care au construit Partenonul le-au urmat arhitecții creștinătății europene, cei care au ridicat catedralele din Milano, Köln și Florența.
Căutarea perfecțiunii formei umane care îi însuflețea pe sculptorii Greciei antice avea să capete o nouă expresie în Michelangelo.
Căutarea structurii universului începută de filosofii greci avea să fie continuată de Copernic, apoi de Galileo, Kepler și Newton.
Setea de cunoaștere a făcut posibilă prima călătorie în jurul lumii a expediției lui Magellan, descoperirea Americilor de către Columb și, în cele din urmă, călătoria lui Apollo 11 către Lună.
Iar calitățile care l-au împins pe Alexandru să cucerească întreaga lume cunoscută au reapărut în Cezar, apoi în Carol cel Mare și în Cortés.
În America, aceeași tradiție avea să se descopere din nou pe sine.
Un ținut deschis și sălbatic a devenit spațiul unei extraordinare renașteri a imaginației și ambiției occidentale.
Aspirația grecilor către noi orizonturi a devenit spiritul american al frontierei.
Civilizația Atenei și Romei a transformat o tânără republică de pe coasta Atlanticului într-o putere continentală.
Cei mai mari americani ai fiecărei generații au purtat trăsăturile inconfundabile ale strămoșilor lor: născute la Atena, modelate de Roma, botezate în creștinătate, călite în cuptorul Europei medievale, înzestrate cu geniul englez al libertății și apoi purtate peste Atlantic pentru a renaște pe țărmurile Lumii Noi.
Împreună trebuie să regăsim acum acest spirit.
Ne aflăm într-un punct de cotitură – nu doar în istoria țării mele, ci în istoria întregii noastre civilizații.
Amenințările pe care le înfruntăm astăzi sunt la fel de reale precum cele de pe scena dramatică a Antichității.
Interesele naționale nu au dispărut odată cu apariția instituțiilor internaționale.
Războiul nu a încetat să existe doar pentru că noi am preferat pacea.
Alte state au continuat să se înarmeze, să caute influență, să concureze pentru teritorii, tehnologie, resurse, piețe, energie și putere.
Iar astăzi avem din nou război.
Avem din nou competiție între marile puteri.
Avem din nou vulnerabilități, agresiune, terorism și o întreagă lume de noi amenințări și atacuri.
De aceea trebuie să ne reconstruim instituțiile și alianțele astfel încât să putem face față împreună acestor amenințări.
Trebuie să înțelegem că scopul lor nu este să desființeze suveranitatea națiunilor care le compun, ci să o apere.
Și că națiunile nu trebuie să renunțe la identitățile lor distincte pentru a-și recunoaște interesele comune.
Am construit un asemenea model împreună cu partenerii noștri din Grecia: prin cooperarea noastră în domeniul apărării, al energiei și tehnologiei și prin ambiția comună de a proteja frontierele Europei în fața amenințărilor migrației în masă.
Prietenia dintre noi datează din primii ani ai națiunii mele.
Când Grecia s-a ridicat, în 1821, pentru a-și recâștiga independența după secole de dominație otomană, americanii au recunoscut în acea luptă ceva familiar.
Trei ani mai târziu, marele om de stat american Daniel Webster a rostit în Congres un discurs celebru, aducând cauza Revoluției grecești în fața reprezentanților tinerei Republici Americane.
Și și-a început discursul atrăgând atenția asupra lucrurilor care îi înconjurau.
Spunea astfel:
„Această formă liberă de guvernare, această adunare populară… această practică a dezbaterii libere și a discuției publice, această confruntare a minții cu mintea… chiar și clădirea în care ne aflăm, aceste coloane proporționate, această arhitectură împodobită – toate ne amintesc că Grecia a existat și că noi, asemenea întregii omeniri, îi suntem profund îndatorați.”
Cuvintele acestea sunt la fel de adevărate astăzi precum erau atunci când au fost rostite.
Și noi toți – nu doar americanii, ci europenii și prietenii noștri din întregul Occident – trebuie să învățăm din nou lecțiile pe care înaintașii noștri le-au desprins din acest loc și din istoria lui.
Istoria Greciei nu ne oferă doar imaginea instituțiilor noastre în formele lor cele mai timpurii.
Istoria Greciei ne arată propria noastră imagine.
Ne amintește că suntem moștenitorii unor mari eroi și că avem toate motivele să fim mândri – profund mândri – de locul din care venim.
Ar trebui să privim cu uimire ceea ce înaintașii noștri au reușit să clădească aici.
Povestea civilizației noastre este cea mai măreață poveste cunoscută vreodată de om.
Și a început aici, cu primii bărbați și primele femei ale Occidentului.
De la ei putem redescoperi virtuțile, curajul și forța de care avem nevoie pentru a înfrunta pericolele vremurilor noastre.
Vă mulțumesc.