În legătură cu eliminarea de către Ministerul Justiției din proiectul Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor a posibilității sancționării disciplinare a judecătorilor pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale în favoarea aplicării unei dispoziții obligatorii a dreptului Uniuniii Europene, ministrul Justiției a făcut următoarele precizări:
„Includerea unei astfel de abateri disciplinare nu consfințește și nu întărește cu nimic caracterul obligatoriu al deciziilor CCR, după cum eliminarea unor astfel de abateri disciplinare nu afectează cu nimic textul articolului 147, alin.4 din Constituție – deciziile CCR rămân, în continuare, obligatorii. În schimb, includerea unei astfel de abateri disciplinare circumscrise numai unui izvor de drept, respectiv deciziile CCR, în vreme ce sunt nenumărate alte izvoare cu caracter obligatoriu, în primul rând legile, dar și tratatele la care România este parte tot în virtutea suveranității sale, transmite un semnal judecătorului că trebuie să facă o prioritate din aceste izvoare în orice cauză; și corolarul este că restrânge libertatea de gândire și de judecată a celui chemat să cântărească între toate aceste izvoare de drept – pentru că ne putem afla, în viitor, în ipoteza în care magistrații, judecătorii se pot afla în ceea ce se cheamă conflict de reglementări, conflict de izvoare, conflict de surse, ori tocmai asta este menirea lui, a judecătorului, ca, de la caz la caz, de la speță la speță, pe care legiuitorul nu o poate anticipa, să judece și, raportat la datele concrete ale speței, să dea prioritate unui izvor sau altuia de drept – la fel de obligatoriu. Ori, o astfel de abatere disciplinară, mergând pe acest raționament, ar intra direct în coliziune chiar cu obligații pe care România și le-a luat prin Constituție. S-a invocat aici Constituția. În Constituție spune foarte clar că aceste izvoare, reglementările comunitare, tratatele constitutive ale UE au caracter obligatoriu, cu prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Deci, noi nu vrem să spunem nici că 147 alin.4 este inferior lui 148 și nici invers, ci pur și simplu să lăsăm judecătorului libertatea să decidă, de la caz la caz, știind acel judecător că toate aceste izvoare sunt obligatorii. De aceea, în tratate, Tratatul constitutiv al UE, asumat de România, semnat tocmai în baza suveranității sale, în baza Constituției, scrie că deciziile CJUE sunt obligatorii, dar judecătorul va cântări între toate acestea. Altfel, am putea să propunem, pe același raționament, dar invers, că numai deciziile CJUE fac obiectul unei abateri disciplinare dacă nu sunt respectate, ori noi nu facem lucrul acesta, noi mergem pe libertatea judecătorului totală de a cântări între aceste izvoare și nu întâmplător aceasta este și o recomandare a MCV, pentru că baza judecății este libertatea, independența judecătorului, despre asta vorbim toți, dar uitați, când e vorba să-i lăsăm această libertate, trebuie să-i arătăm cu degetul. (…) Asta e toată ideea, să las judecătorul să-și aleagă calea judecății, nu să îi indic eu calea într-un caz sau în altul. Și nu are nicio legătură cu restrângerea suveranității sau modificarea poziției României în raport de UE, acestea sunt chestiuni care sunt stabilite de tratate, nu are legătură această lege cu niciun astfel de tratat.
(…) Doar o frază, poate două, și nu în calitate de ministru, ci de deputat:
Semnalul pe care noi îl dăm reintroducând abaterea disciplinară circumscrisă doar deciziilor CCR este de a ignora 148, să nu ne mai facem că nu înțelegem despre ce e vorba, pentru că discutăm într-un anumit context aici, al unor decizii CJUE, al unor schimburi de comunicate între CJUE și CCR, al unor polemici artificiale care, din fericire, e pe cale să fie demontată la ora la care vorbim de noul președinte al CCR, pentru că există dialog, există contact între CJUE și CCR, între CCR și CE.
Eu vă invit să citim și alin. 4 de la art. 148, sunt obligații clare, inclusiv pentru Parlament, de a duce la îndeplinire art. 148, deci nu vorbim aici de o simplă opțiune legislativă, vorbim de un semnal pe care îl dăm ca parlamentari. Dacă noi ca parlamentari, oameni politici, dăm acest semnal, că ignorăm 148, în context european – de asta nu vorbesc ca ministru, ca deputat pot să vorbesc mai mult – gândiți-vă numai ce semnificație are și ce impact are acesta, inclusiv asupra suveranității noastre. Tot învârtim acest cuvânt „suveranitatea” fără să vedem că, în Constituție, în baza suveranității, noi ne-am asumat niște obligații și că nu este câștig mai mare pentru această suveranitate decât acela de a ne atinge două obiective de țară, care se cheamă MCV și Schengen. Acestea ne aduc suveranitate și nu simple declarații că ținem la suveranitate.”