O analiză politică recentă, publicată în New York Times, vorbeşte despre posibilele „cutremure” care ar putea schimba ordinea mondială, aşa cum funcţionează de la Bretton Woods încoace, cu „face-lift“-ul radical de după căderea Zidului Berlinului (căderea „Imperiului Roşu”) şi Războiul din Kuweit.
Aceste evenimente au consacrat superioritatea militară globală americană, statutul SUA de ”unică superputere globală” şi ”sfărşitul istoriei”, cum spunea (pripit) Francis Fukuyama într-un celebru eseu (”Sfârşitul istoriei şi ultimul om”), publicat la începutul anilor 1990.
Nu este în intenţia mea să analizez cauze şi să prognozez efecte privind politica Administraţiei Trump în aceste rânduri. Există specialişti cu mult mai calificaţi pentru a-şi asuma acest demers. Îmi limitez comentariile în a rezuma (chiar cu riscul simplificării) că este deja o certitudine faptul că 1) Preşedintele Trump consideră aranjamentele globale în vigoare defavorabile SUA, 2) Unii dintre aliaţii tradiţionali, în primul rând Germania, nu au jucat corect faţă de SUA în plan global economic, 3) În plan militar nu toate ţările europene au susţinut financiar linia defensivă a Vestului, 4) Felul în care a fost ”condusă” globalizarea de către elita politică tradiţională americană şi nu numai, a prejudiciat clasa de mijloc americană, şi că, în sfârşit, 5) Toate acestea trebuie puse în discuţie şi schimbate în favoarea Americii subsumat obiectivului ”America Great Again”, slogan- deviză care a marcat, dealtfel, şi campania electorală a lui Ronald Reagan pentru primul mandat la Casa Albă.
Retorica Preşedintelui Trump a fost deja dublată de politici concrete care i-au şocat şi aproape alienat pe unii dintre liderii europeni (Juncker, Tusk), dar care i-au consolidat baza electorală internă, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Curând, Preşedintele Trump se va întâlni cu Preşedintele Putin într-un ”summit” de la care unii comentatori se aşteaptă la orice, inclusiv la rescrierea unor principii de ordine globală la care să consimtă SUA şi Rusia, în timp ce alţii consideră că Trump păstrează, în ciuda retoricii, linia clasică tradiţională în politica externă americană. Vom vedea!
Dar cum se plasează, cum se pregăteşte şi cum se raportează România şi sistemul politic intern la aceste evoluţii şi posibile tendinţe?
În opinia mea, defazat şi remanent într-un proiect şi cu o agendă internă care trebuie adaptate şi completate.
Legătura intrinsecă dintre politica externă şi cea internă nu mai este o noutate, a fost formulată elocvent încă de Nicolae Titulescu în perioada interbelică, ”daţi-mi o politică internă tare, ca să vă dau o politică externă pe măsură”, am citat din memorie spusele fostului nostru remarcabil ministru de externe.
Încă din mandatul preşedintelui Constantinescu, România a îmbrăcat în politica externă haina aliatului Vestului, un aliat onest, cvasi-necondiţionat, cooperant, disciplinat şi cuminte s-ar putea spune de către unii comentatori răutăcioşi, cu iniţiative punctuale, cu aporturi substanţiale pe unele agende politice şi militare, în special în planul cooperării militare, dar cu mijloace modeste, din cauză limitărilor interne. Aceste mijloace modeste, precum şi precaritatea politicii interne, au limitat la rândul lor marja de acţiune a diplomaţiei clasice şi a diplomaţiei prezidenţiale personale. Fără excepţie, toţi preşedinţii ”de dreapta”, de la Constantinescu, la Băsescu şi până la Iohannis, au acuzat pe bună dreptate aceste limitări.
Deci, pare că avem o problemă de eficienţă în plan extern din cauza politicii interne, lucru vizibil cu ochiul liber la o simplă privire aruncată pe geamul unui bloc din Piaţa Victoriei.
”Cireaşa” de pe ”tortul” subminării politicii externe de precaritatea politicii interne s-a pus ieri, prin absenţa de la sărbătoarea Ambasadei SUA de ”Ziua Americii” a premierului şi a preşedinţilor Camerelor Parlamentului, gest de o ţopenie stupidă (acceptând că în politică poţi îngroşa uneori tuşele, cu condiţiile să ai statutul necesar, să o faci inteligent şi…”să-ţi iasă” ceva în avantaj), dar problema e mult mai adâncă.
Problema ţine (şi) de ”paradigma de agendă” (banalizat clişeu!) în care funcţionăm în politica internă la modul cel mai general.
Din 2004-2007 încoace, în plan intern agenda politică s-ar putea rezuma în câteva puncte: 1) integrare europeană, 2) fonduri europene, 3) reforme structurale, 4) justiţie şi anti-corupţie, 5) atlanticism. Toate are fi trebuit să se fi desfăşurat pe fundalul ”valori democratice clasice, liberale, euro-atlantice”.
De majoritatea acestor puncte s-a ales parţial praful. Din nou: tabloul din Piaţa Victoriei, cu sau fără ”Premierul Gioconda” la geam, e un argument suficient. El exprimă nu numai indignarea faţă de desfiinţarea politicilor penale (păcat de modificările decente acoperite sub mormanul de texte greşite!), ci toate celelalte eşecuri ale agendei de mai sus.
”Punct şi de la capăt” în privinţa acestor obiective e un slogan mai actual chiar decât în 2014, când a stat pe frontispiciul campaniei prezidenţiale ”Klaus Iohannis Preşedinte”.
Am însă convingerea că această agendă trebuie recalibrată şi completată, în raport cu evoluţiile descrise în debutul acestor rânduri.
Concret, dacă în ultimii 10-15 ani am avut aproape exclusiv ”România-Justiţie (Anticorupţie)”, fiind incapabili să rezolvăm în paralel convergenţa la Euro, infrastructurile critice, absorbţia fondurilor europene şi generalizarea valorilor democratice în rândul administraţiei şi politicului (inclusiv ”la firul ierbii” în societate), în următorii 10 ani trebuie să construim cu vigoare în paralel şi o agendă ”România Business”. De ce?! Pentru că toate lucrurile certe pe care le cunoşteam au devenit incerte, vezi supra. Şi, aşa cum spunea acum câţiva ani într-un memorabil interviu acordat presei române Leszeck Balcerovicz, artizanul reconstrucţiei economiei poloneze capitaliste din anii 1990, ţările din fostul ”bloc est-comunist” nu pot rezista globalizării economice şi politice fără să-şi dezvolte o pătură de antreprenori locali puternici, viabili, capabili să desfăşoare business cu ”multinaţionalele”, capabili să genereze locuri de muncă şi să devină coloana vertebrală economică a ţării, capabili să genereze DEZVOLTARE.
Nu pledez în subtext pentru abandonarea obiectivului ”România-Justiţie”, dimpotrivă, cred că aici trebuie să facem un pas înainte spre PROFESIONALIZARE, în primul rând a magistraţilor sub aspectul MENTALITĂŢILOR cu care exercită puterea lor uriaşă (valabil şi pentru politicieni), ci pledez deschis pentru lansarea şi consolidarea în paralel a unei agende ”România-Antreprenoriat”, care să reseteze un dialog, un efort şi o încredere în viitor la scara naţiunii. Dacă suntem oneşti cu noi înşine, astăzi, cele mai importante persoane din societate sunt Politicianul, Ministrul şi Magistratul. Pregătirea ţării pentru valurile ce stau să vină dinspre lumea largă presupune ca mâine, cel mai important personaj să devină Antreprenorul. Şi am în vedere atât Antreprenorul Economic, cât şi Antreprenorul Social (primarul, liderul unui ONG, filantropul, cărturarul implicat social etc). Pentru că numai ei pot genera resursele de tot felul (financiare, logistice, intelectuale, de cooperare socială) care pot alimenta un proiect de construcţie naţională solidă.
O astfel de sofisticare a direcţiilor de concentrare a energiilor interne va schimba în bine şi sistemul politic necrozat şi blocat în mediocritate, pentru că a venit momentul ca Antreprenorul să genereze trendurile politice printr-o implicare inteligentă pe care elita profesiilor liberale a ratat-o. Dar, despre aceasta, într-un articol viitor. Pentru moment, concluzionez doar că, în modesta mea opinie, a venit şi momentul unei agende ”Antreprenoriat şi Dezvoltare”, a ”României Antreprenoriale”.