Având în vedere poziția exprimată public[1] de către UNBR în legătură cu Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr.51/1991 privind securitatea naţională a României (Plx 460/2020[2]), vă comunic următoarele:
- Se afirmă că „Proiectul de lege nu prevede nicio procedură de contestare de către justițiabili a legalității probelor obținute de serviciile de informații prin interceptări, ci doar verificarea legalității acestora şi a procedeelor probatorii prin care înregistrările au fost obţinute, în procedura de cameră preliminară.”
Cu privire la această aserțiune din comunicatul UNBR, arătăm faptul că motivul pentru care Curtea Constituțională a constatat că înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații nu pot constitui de lege lata mijloace de probă este acela că, în prezent, legea nu reglementează o procedură eficientă de contestare a legalității acestora.
Din considerentele Deciziei nr. 55/2020[3] – para. 57 – rezultă că înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 li se poate conferi, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, calitatea de mijloc de probă în procesul penal[4], cu condiția ca prin lege să fie reglementată o procedură clară și adecvată, care să permită verificarea efectivă a legalității lor, atât a mijlocului de probă (înregistrările în cauză), cât și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute[5].
Astfel, potrivit Curții, „includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale”, iar „(…) reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările”. În consecință, „conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora”, iar „lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă”[6] (par. 31)[7].
De asemenea, observând că „reglementarea posibilității conferirii calității de mijloc de probă înregistrărilor (…) nu este însoțită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalității acestora în condiții de efectivitate” și că „fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate” (par. 55), Curtea Constituțională a concluzionat că, „conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfășurării activității specifice culegerii de informații (…), se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoțită de o procedură clară și explicită referitoare la verificarea legalității acestui element” (par. 57).
În opinia subsemnatului, soluția avansată prin Pl-x nr. 460/2020 – aceea ca legalitatea înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații să fie supusă verificării judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară – este în deplin acord cu considerentele Deciziei nr. 55/2020. Astfel, în această decizie Curtea observă (par. 34-37) că:
(i) verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală se realizează de lege lata în procedura camerei preliminare, astfel că dacă au fost obținute probe prin procedeul supravegherii tehnice, în cadrul procedurii de cameră preliminară judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice, atât legalitatea mijlocului de probă, cât și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, pronunțându-se inclusiv asupra legalității încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice și a mandatului de supraveghere tehnică;
(ii) „verificarea legalității, inclusiv a loialității – componentă intrinsecă a legalității – , administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condițiile de obținere și folosire/administrare a probelor”[8].
De asemenea, analizând comparativ regimul înregistrărilor obținute prin procedeul supravegherii tehnice (în baza Codului de procedură penală) și cel al înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații (efectuate în executarea mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991), Curtea reține că „în cadrul procedurii de cameră preliminară judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice – având în vedere, pe de-o parte, condițiile impuse de dispozițiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare.” „(…) analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condiţiile prevăzute de acest act normativ. Curtea a reţinut că în cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 octombrie 2019, paragraful 44)” (par. 46-47). Rezultă, așa cum a reținut și Curtea Constituțională, că judecătorul de camera preliminară investit cu soluționarea unei cauze penale în care sunt folosite mijloace de probă înregistrări rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, efectuate cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/1991, sunt folosite ca mijloace de probă, se va putea pronunța atât asupra legalității mijlocului de probă, cât și asupra legalității procedeului probatoriu prin care au fost obținute respectivele înregistrări.
În ceea ce privește „legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații (…), care sunt folosite în procesul penal”, aceasta „trebuie verificată respectând aceleași garanții procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală”. Astfel, „în cadrul procesului penal judecătorul trebuie să poată verifica atât legalitatea mijlocului de probă – înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, cât și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalității încheierii prin care s-a încuviințat măsura, precum și a mandatului emis cu această ocazie” (par. 50-51).
Așadar, în acord cu considerentele sus-menționate ale Deciziei nr. 55/2020 și având în vedere dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, republicată, potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, prin Pl-x nr. 460/2020 se propune ca legalitatea înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 să se verifice în procedura de cameră preliminară, asemenea legalității înregistrărilor obținute în baza mandatelor de supraveghere tehnică.
- S-a susținut și faptul că „Modificările pe care le criticăm se referă la reintroducerea ca mijloace de probă în procesul penal a înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului , fără a fi prevăzute garanții reale si efective referitoare la contestarea legalității mijlocului de probă, cât și a procedeelor probatorii prin care acestea au fost obținute, în condiții de efectivitate.
Proiectul de lege vine să confere valoare probatorie informațiilor obținute de către serviciile speciale prin interceptări și filaje.
Aceste probe au fost eliminate în urma admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 55/2020.”
În ceea ce privește aceste aspecte, reamintim cele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 55/2020:
„29. În acest context, în ceea ce priveşte categoria mijloacelor de probă, Curtea observă că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a) – e) din Codul de procedură penală, nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. împotriva României, paragraful 31, a arătat că, deşi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.
- Aşa fiind, Curtea constată că, în esenţă, reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale incidente. Astfel, deşi legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Totodată, Curtea constată că, indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalităţii.
- În acest context, Curtea constată că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.”
În opinia subsemnatului, Plx 460/2020 instituie acest cadru adecvat, reglementând competența judecătorului de cameră preliminară de a verifica și legalitatea mijloacelor de probă avute în vedere de Decizia nr. 55/2020.
- UNBR apreciază și că „ (…)Remedierea unor dispoziții declarate neconstituționale trebuie făcută în același act normativ sancționat constituțional. În cazul de față, prin Decizia nr. 55/2020, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală. Considerăm că acesta nu poate fi adaptat cerințelor constituționale decât prin același act normativ, respectiv Codul de procedură penală. Mai mult, Curtea constituțională a considerat că legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, care sunt folosite în procesul penal, trebuie verificată respectând aceleaşi garanţii procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală (punctul 50 din Decizia CCR nr. 55/2020). Or, o adaptare a cerințelor constituționale referitoare la Codul de procedură penală prin Legea privind securitatea națională a României poate constitui un precedent periculos.
Legislația în vigoare prevede două sisteme normate din care pot rezulta înregistrări, respectiv un sistem reglementat de Codul de procedură penală şi un sistem reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.
Prin Decizia nr 55/2020, Curtea Constituțională a statuat că, în ambele situații, trebuie să fie aplicabile aceleaşi garanţii referitoare la contestarea legalităţii mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute (punctul 48 din Decizia CCR nr. 55/2020).”
Cu privire la obiectul intervenției legislative pe care Decizia nr. 55/2020 a Curții Constituționale o reclamă, reamintim faptul că Decizia nr. 55/2020 este o decizie interpretativă – instanța de contencios constituțional nu a constatat neconstituționalitatea pură și simplă a prevederilor art. 139 alin. (3) teza finală Cod pr. penală, ci a stabilit care este singura interpretare care respectă prevederile Constituției, și anume că înregistrările rezultate din efectuarea activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, nu pot constitui mijloace de probă în temeiul art. 139 alin. (3) teza finală Cod pr. penală întrucât legea nu reglementează o procedură de contestare a legalității acestora. Așadar, fiind vorba de o decizie interpretativă, care stabilește unicul înțeles constituțional al prevederilor legale avute în vedere de decizie, opinăm, în mod similar poziției exprimate în cazul altor decizii interpretative referitoare la Codul de procedură penală, că nu se impune o intervenție legislativă asupra Codului de procedură penală.
În opinia subsemnatului, intervenția legislativă menită să reglementeze procedura clară și adecvată la care se referă Decizia nr. 55/2020 trebuie operată exclusiv asupra Legii nr. 51/1991, care, în forma sa în vigoare, reglementează în art. 14 – 19 procedura de autorizare a activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, iar în art. 20 procedura de transmitere către organele de urmărire penală a datelor și informațiilor de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, inclusiv transmiterea convorbirilor și comunicărilor interceptate, respectiv a imaginilor înregistrate în cadrul acestor activități[9].
În sprijinul acestei concluzii invocăm prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000[10], potrivit cărora „Reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ.”, dar și considerentul nr. 58 al Deciziei nr. 55/2020 a Curții Constituționale, unde se reține că „prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, precitată, a constatat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei[11] și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative[12] trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepția de ansamblu a acestuia și să detalieze prevederile procedural penale”. Așadar, într-o succesiune logică, reglementarea condițiilor în care înregistrările rezultate din activitățile autorizate specifice culegerii de informații pot fi folosite ca mijloc de probă în procesul penal trebuie să se regăsească în cadrul dispozițiilor Legii nr. 51/1991.
- O altă apreciere referitoare la proiect este aceea că „ (…) principala critică făcută de Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 55/2020, este că în cazul înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalităţii acestora (punctul 52 din Decizia CCR nr. 55/2020). Or, proiectul nu prevede nicio procedură de contestare de către justițiabili a legalității acestor probe, ci doar verificarea legalității acestora şi a procedeelor probatorii prin care înregistrările au fost obţinute, în procedura de cameră preliminară.”
În opinia subsemnatului, verificarea legalității de către judecătorul de cameră preliminară a mijloacelor de probă utilizate de către organele de urmărire penală rezultate din activități autorizate în condițiile Legii nr. 51/1991 asigură și posibilitatea contestării acestor mijloace de probă, inclusiv de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată.
Reamintim faptul că alin. (2) și (4) ale art. 344 C.p.p. au următorul cuprins:
„(2) Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.
(…) (4) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), dacă s-au formulat cereri sau excepţii ori dacă a ridicat excepţii din oficiu, judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul pentru soluţionarea acestora, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului.”
- S-a reținut în punctul de vedere al UNBR și faptul că „ (…) nici sub aspectul competenței de verificare în camera preliminară proiectul nu răspunde cerințelor constituționale.
Curtea a observat că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991, analiza legalităţii acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Or, consacrarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 51/1991, ca instanţă specializată în domeniul autorizării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului presupune şi o anumită competenţă specializată a acesteia, strict determinată de lege (punctul 54 din Decizia CCR nr. 55/2020)
Observăm însă că proiectul prevede că legalitatea acestor probe şi a procedeelor probatorii prin care înregistrările au fost obţinute se verifică, în procedura de cameră preliminară, de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia îi revine, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă”.
Cu privire la instanța competentă să efectueze controlul legalității înregistrărilor, opinia noastră este următoarea:
Întrucât potrivit art. 3 Cod pr. penală judecătorul de cameră preliminară are competența funcțională de a examina legalitatea (inclusiv loialitatea, componentă intrinsecă a legalității) administrării probelor de către organele de urmărire penală, și având în vedere că potrivit Deciziei nr. 55/2020 a Curții Constituționale „legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații (…), care sunt folosite în procesul penal, trebuie verificată respectând aceleași garanții procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală” (par. 50), pentru identitate de rațiune apreciem că organul competent să se pronunțe asupra legalității înregistrărilor în cauză ar trebui să fie judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Cu privire la acest aspect semnalăm că, deși din par. 54 al Deciziei nr. 55/2020[13] ar putea rezulta că verificarea legalității mandatului emis în baza Legii nr. 51/1991 ar trebui să revină unui judecător din cadrul ÎCCJ, precizăm că într-o altă decizie[14], fiind învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 142 alin. (5) Cod pr. penală[15], Curtea Constituțională nu a identificat nicio problemă de constituționalitate în privința reglementării care – fără a distinge după cum mandatul de supraveghere tehnică a fost emis de o instanță superioară sau de o instanță egală în grad celei sesizate cu rechizitoriu – permite folosirea interceptărilor într-o altă cauză decât cea în care s-a emis mandatul, ci a reținut (par. 40, 44 și 45) că „(…) datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală (…)”, că „ (…) În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice” și, în fine, că „(…) folosirea, potrivit art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu împiedică judecătorul de cameră preliminară, din cauza în care acestea sunt transferate, să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri și excepții de către inculpat, cât și din oficiu. Or, constatarea nelegalității mijlocului de probă și/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecința excluderii ei din procesul penal.”
- UNBR şi-a manifestat „rezervele fata de normele tranzitorii de la art. II alin. 1 și 2 din propunerea legislativă, prin care se realizează o modificare indirectă a dispozițiilor Codului de procedură penală. (…) Potrivit dispozițiilor art. 342 Cod de Procedură Penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Potrivit art. 346 alin. 1 Cod de Procedură Penală, dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora. Potrivit art. 346 alin. 2 Cod de Procedură Penală, dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) şi (2), prin aceeaşi încheiere judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii.
Odată depășită această fază procesuală, legalitatea probelor nu mai poate fi pusă în discuție, conform Codului de procedură penală. Art. II alin. 1 și 2 din propunerea legislativă analizată instituie o excepție de la această regulă, respectiv extinde momentul până la care poate fi verificată legalitatea mijloacelor de probă înregistrări rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, efectuate cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională, transmise în condițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 51/1991, și anume până la primul termen de judecată cu procedura completă, după intrarea în vigoare a legi de modificare, dacă încălcările nu sunt sancţionate cu nulitatea absolută. Nu poate fi acceptată reglementarea unei asemenea situații excepționale în afara Codului de procedură penală, în condițiile în care întreaga procedură de verificare a legalității mijloacelor de probă este reglementată în Codul de procedură penală. Nici Decizia nr. 55/2020 a Curții Constituționale nu permite o asemenea reglementare, raportat la argumentele deja expuse.”
În ceea ce privește dispozițiile tranzitorii, acestea nici nu modifică indirect dispozițiile Cpp și nici nu reglementează situații excepționale în afara Cpp. Dispozițiile tranzitorii au rolul de a reglementa, pentru a asigura respectarea dispoziţiilor art. 16 şi art. 147 alin. (4) din Constituție, ipoteza cauzelor penale în care, la data intrării în vigoare a legii (care acum este în Parlament – Plx 460/2020), și în care procedura în camera preliminară s-a încheiat dispunându-se începerea judecății, și în care sunt folosite ca mijloace de probă înregistrări rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, efectuate cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională. În acest cauze este evident că verificarea legalității acestor înregistrări și a procedeelor probatorii prin care înregistrările au fost obținute nu se va putea realiza în procedura de cameră preliminară, motiv pentru care se prevede că în aceste cauze – și numai în aceste cauze – verificarea se va face de instanța învestită cu soluționarea cauzei.
Cu considerație,
Cătălin PREDOIU
Deputat
[1] https://www.baroul-bucuresti.ro/stire/pozitia-unbr-fata-de-propunerea-legislativa-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr51-1991-privind-securitatea-nationala-a-romaniei.
[2] http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&idp=18809.
[3] Decizia Curții Constituționale nr. 55/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 517 din 17 iunie 2020
[4] Reamintim faptul că art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală are următorul cuprins: „(2) Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: (…) f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”.
[5] inclusiv legalitatea încheierii pronunțate și a mandatului emis de judecătorul ÎCCJ în temeiul art. 17 din Legea nr. 51/1991)
[6] Curtea a reținut, de exemplu, că, în lipsa unui cadru legislativ clar și coerent în materia mijloacelor de probă […], este încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obținere a probelor vizează constatarea existenței sau inexistenței acuzației în materie penală, inclusiv garanțiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligația constituțională de a reglementa în mod coerent și unitar maniera de obținere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei (Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019, paragraful 53).
[7] De asemenea, trimițând la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 10 martie 2009, pronunțată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragrafele 88-90), Curtea subliniază că pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare, dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanțele în care au fost obținute aruncă îndoiala asupra credibilității sau exactității lor – Decizia nr. 55/2020, paragraful 33.
[8] Având în vedere obiectul procedurii de cameră preliminară, Curtea subliniază că „judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuțioasă, exclusiv prin prisma legalității, a fiecărei probe, ceea ce exclude o cercetare judecătorească formală. Cu alte cuvinte, demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obținându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar și previzibil, care să permită „o verificare minuțioasă, exclusiv prin prisma legalității, a fiecărei probe și a mijlocului prin care aceasta a fost administrată” (par. 38). În același sens, Curtea reține și faptul că „statul are obligația de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare”, iar „efectivitatea accesului la justiție nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanței de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate și de a pronunța o soluție, ci și prin faptul că soluția pronunțată determină înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat” (par. 39-40).
[9] Precizăm și faptul că art. 22 din Legea nr. 51/1991 are următorul cuprins:
„Art. 22 – Orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau libertăţile sale fundamentale ca urmare a activităţilor specifice culegerii de informaţii efectuate de organele de informaţii sau de cele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se poate adresa, potrivit legii, comisiilor parlamentare sau organelor judiciare, astfel:
- a) comisiilor însărcinate să exercite control parlamentar, potrivit legilor de organizare şi funcţionare a organelor de informaţii sau a celor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale;
- b) instanţei de judecată, în condiţiile Legii nr. 677/2001*) pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare;
- c) instanţelor judecătoreşti, pentru repararea daunelor materiale şi morale suferite, potrivit legii civile;
- d) organelor judiciare, prin formularea de plângeri şi căi de atac potrivit Codului de procedură penală;
- e) altor comisii sau organe judiciare, potrivit procedurilor reglementate de legi speciale.”
Legea nr. 677/2001 a fost abrogată prin Legea nr. 129/2018. Conform art. V alin. (2) din Legea nr. 129/2018, toate trimiterile la Legea nr. 677/2001 din actele normative se interpretează ca trimiteri la Regulamentul (UE) 2016/679 (Regulamentul general privind protecţia datelor) şi la legislaţia de punere în aplicare a acestuia.
[10] privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 260 din 21.04.2010, cu modificările ulterioare.
[11] În cazul de față este vorba de Codul de procedură penală care reglementează modul de dispunere a supravegherii tehnice care poate consta în interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță din care pot rezulta înregistrări care pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal – reglementarea cuprinde inclusiv procedura de contestare a legalității acestor mijloace de probă, precum și criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar.
[12] În acest caz, este vorba de Legea nr. 51/1991 care reglementează activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, activități care pot consta în interceptarea și înregistrarea comunicațiilor electronice, efectuate sub orice formă, din care pot rezulta înregistrări, dar fără a reglementa, de lege lata, nici procedura de contestare a legalității acestei activități și nici criteriile ce ar trebui avute în vedere de judecătorul care va face, în condițiile legii, verificarea legalității.
[13] „54. Pe de altă parte, în afara implicațiilor evidente ale finalităților diferite ale activităților întreprinse în domeniul securității naționale și ale activităților procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr. 51/1991 se ajunge în situația în care instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competența verificării elementelor ce țin de legalitatea mijlocului de probă. Curtea observă că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991, analiza legalității acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casație și Justiție). Or, consacrarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Legea nr. 51/1991, ca instanță specializată în domeniul autorizării activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului presupune și o anumită competență specializată a acesteia, strict determinată de lege.”
[14] Decizia nr. 372/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 822 din 9 octombrie 2019 și Decizia nr. 855/2017 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 16 februarie 2018.
[15] Potrivit art. 142 alin. (5) Cod pr. penală, „(5) Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2)”.