Traducere în limba română a discursui susținut de Marco Rubio, secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii, la Convenția Națională a Juriștilor, organizată de Federalist Society, la Hotelul Mayflower din Washington, D.C., la 13 noiembrie 2026.

https://statedept.substack.com/p/secretary-rubio-delivers-remarks

Marco Rubio, secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii:

Sunt convins că mulți dintre dumneavoastră cunosc povestea începuturilor Federalist Society.

Trecuseră mai puțin de doi ani de la începutul primului mandat prezidențial al lui Ronald Reagan. Astăzi este ușor să uităm, dar, la vremea aceea, totul părea să meargă într-o direcție greșită.

Victoria zdrobitoare a lui Reagan fusese salutată drept o revoluție conservatoare, care luase prin surprindere establishmentul politic și îi răsturnase calculele. Ajunsese la Casa Albă cu un mandat politic ambițios, supraviețuise unei tentative de asasinat și își îndeplinise rapid una dintre principalele promisiuni electorale — o reducere istorică a impozitelor. Toate acestea, în primele opt luni ale președinției sale.

Dar, la începutul anului 1982, entuziasmul victoriei lăsase locul unui pesimism tot mai apăsător.

Administrația Reagan se confrunta cu prima sa mare criză politică. În mai puțin de un an, rata de aprobare a președintelui se prăbușise cu 25 de puncte procentuale, de la 68% la 43%. În martie 1982, Reagan era cu patru puncte procentuale mai puțin popular decât predecesorul său, Jimmy Carter, în aceeași etapă a mandatului.

Economia intrase în picaj, cufundându-se într-o recesiune în toată regula. Șomajul se apropia de 10%, atingând cele mai ridicate niveluri din ultimii 40 de ani, iar mulți îl considerau pe președinte responsabil, pe drept sau pe nedrept. Până și ambițiile sale de politică externă pierdeau teren. Temerile crescânde privind un război nuclear cu Rusia alimentau o amplă mișcare de contestare a eforturilor sale de combatere a comunismului sovietic în întreaga lume.

Pe toate fronturile, administrația și, odată cu ea, mișcarea conservatoare în ansamblu trecuseră brusc în defensivă.

Și totuși, pe acest fundal de moral prăbușit, neliniște și deznădejde, ceva nou începea să prindă contur. Deocamdată nu era decât o idee, încolțită în câteva săli de întâlnire și amfiteatre ale facultăților de drept. Dar, în scurt timp, avea să iasă din acest cerc restrâns și să pună mâna pe pârghiile istoriei, remodelând întregul peisaj politic și juridic american și schimbând pentru totdeauna cursul națiunii.

În aprilie 1982, patru studenți la drept au organizat, la New Haven, în Connecticut, un simpozion dedicat federalismului. Au participat aproximativ două sute de persoane. Unul dintre vorbitori, Antonin Scalia, un profesor de 46 de ani din Chicago, a pus în fața auditoriului un diagnostic fundamental:

„Conservatorii au fost, pur și simplu, depășiți în raportul de forțe la nivel federal vreme de o jumătate de secol.”

Nicăieri nu era mai evident acest lucru decât în instanțele de judecată.

Republicanii câștigaseră trei dintre ultimele patru alegeri prezidențiale. Șapte dintre cei nouă judecători ai Curții Supreme fuseseră numiți de președinți republicani. Și totuși, nimic din toate acestea nu părea să conteze prea mult.

Cu nouă ani înainte, Curtea Supremă pronunțase controversata sa hotărâre în cauza Roe v. Wade. Cinci dintre cei șapte judecători care votaseră în favoarea deciziei fuseseră numiți de președinți republicani. Opinia majoritară fusese redactată de un judecător propus de Richard Nixon. Cel mai consecvent conservator al Curții, William Rehnquist, ajunsese atât de des să fie singura voce împotriva majorității, încât asistenții săi juridici i-au dăruit o păpușă reprezentându-l pe Lone Ranger, justițiarul singuratic din cultura populară americană.

La acea vreme, o singură mare facultate de drept din Statele Unite avea o revistă studențească de orientare conservatoare, înființată la Harvard cu numai patru ani înainte. Însuși termenul de „originalism” apăruse cu doar doi ani mai devreme, introdus de un profesor liberal de la Stanford într-un articol menit să critice și să combată această concepție juridică.

Câțiva ani mai târziu, un judecător în funcție al Curții Supreme avea să respingă originalismul drept „puțin mai mult decât aroganță deghizată în umilință”, ironizându-i pe susținătorii săi ca fiind „persoane care nu au nicio familiaritate cu documentele istorice”.

Ei bine, priviți în jurul dumneavoastră. Criticii nu mai zâmbesc disprețuitor.

Federalist Society a contribuit la transformarea Americii și la progresul ei.

Succesul acestei organizații ne oferă numeroase lecții.

Una dintre ele este că „politica”, înțeleasă în adevăratul sens al cuvântului, are o sferă de cuprindere mult mai largă decât par să creadă unii. Ea presupune mult mai mult decât simpla câștigare a alegerilor.

Guvernul nu este singura sursă a puterii politice. Puterea se află și în universități, în presă, în întregul spațiu al societății civile — în toate instituțiile care definesc și modelează felul în care ne înțelegem pe noi înșine.

Fiecare societate are o elită, o „clasă conducătoare”. În societatea noastră, această clasă nu se află doar la Casa Albă, în Congres sau în instanțele de judecată, ci și în mediul academic, în organizațiile nonprofit și neguvernamentale influente, în consiliile de administrație și la vârful marilor corporații, în institutele de analiză și revistele de idei, în fundații și în marile instituții media. Influența ei se întinde asupra centrelor de putere din economie, educație și cultură.

Este un lucru pe care, în ultimele șase decenii, stânga l-a înțeles adesea mai bine decât dreapta: caracterul acestei clase conducătoare contează.

Alegerile stabilesc cine ocupă funcțiile publice pentru o anumită perioadă. Dar ele nu stabilesc, prin ele însele, ce predau instituțiile noastre, în ce cred juriștii noștri, ce idei sunt considerate respectabile și „normale” și care sunt împinse în afara limitelor acceptabilului.

Guvernul poate juca, și joacă, un rol esențial în modelarea acestor realități. Dar nu le poate transforma fundamental în doi, patru sau chiar opt ani.

O asemenea schimbare se produce de-a lungul unei generații sau chiar al mai multora. Și, chiar și atunci, numai prin munca susținută a unei coaliții de aliați, din instituții diferite, care acționează împreună, atât în interiorul statului, cât și în afara lui.

Victoriile Federalist Society s-au întemeiat pe această înțelegere: nu este suficient să numești judecători competenți care să interpreteze legea. Trebuie să modelezi și lumea în care aceștia își exercită atribuțiile: normele și valorile, ideile și convingerile, așteptările și premisele care le fundamentează gândirea, raționamentul și acțiunea.

Cine definește toate acestea și în ce scop — aceasta este adevărata miză a puterii.

Fenomenul nu este specific sistemului juridic american. La Departamentul de Stat am întâlnit aceeași realitate, în mod direct, în domeniul dreptului internațional.

Am auzit invocat acest concept — „dreptul internațional” — împotriva aproape fiecărei decizii sau acțiuni majore de politică externă a actualei administrații.

Când președintele Trump a ordonat forțelor noastre armate să scufunde ambarcațiunile cartelurilor din Marea Caraibilor, ni s-a spus că am încălcat dreptul internațional. Primul procuror-șef al Curții Penale Internaționale ne-a acuzat chiar de „crime împotriva umanității”.

Când forțele americane l-au capturat pe Nicolás Maduro și l-au adus în Statele Unite pentru a fi tras la răspundere în fața justiției, am auzit aceeași acuzație, formulată la cele mai înalte niveluri ale ONU.

Până și aplicarea propriilor noastre legi privind imigrația, aici, pe teritoriul american, a fost ținta unor asemenea atacuri. La începutul acestui an, organizații precum Uniunea Americană pentru Libertăți Civile (ACLU) cereau Organizației Națiunilor Unite să investigheze „încălcările flagrante ale dreptului internațional” pe care le-ar fi comis, în Statele Unite, Serviciul pentru Imigrație și Control Vamal (ICE).

În ultimul deceniu, am fost supuși unui bombardament neîncetat de acuzații privind presupusele încălcări de către America ale regulilor și normelor internaționale — de la politica noastră externă și controlul frontierelor până la așa-numitul nostru „rasism sistemic”.

Chiar și în privința avortului: când Curtea Supremă a anulat, în 2022, precedentul stabilit prin Roe v. Wade, un grup de „experți ONU în drepturile omului” a denunțat imediat decizia drept o încălcare a „obligațiilor juridice internaționale cu caracter obligatoriu” ale Americii.

Nimic din toate acestea nu are legătură cu vreun standard superior și autentic de dreptate.

Este consecința influenței exercitate de cei care controlează structurile oficiale ale guvernanței globale: o vastă rețea de organizații neguvernamentale și agenții, populate de activiști și birocrați internaționali, alături de susținătorii lor din Statele Unite.

Pentru această elită globală, „dreptul internațional” nu reprezintă un ansamblu neutru de reguli. Este un instrument de promovare a propriilor interese, sub aparența unor principii universale.

Sunt apărători neclintiți ai democrației — până când rezultatul unor alegeri le contrazice interesele.

Ne țin lecții despre importanța suveranității, în timp ce pretind ca națiunile să renunțe la controlul propriilor frontiere și să transfere competența asupra legislației privind imigrația unor instanțe internaționale ai căror judecători nu sunt aleși de cetățeni.

Se opun tuturor formelor de imperialism, cucerire și dominație, dar urmăresc, în același timp, să-și exercite autoritatea asupra fiecărei țări și fiecărui guvern de pe Pământ.

Acesta este motivul pentru care, la începutul acestui an, președintele Trump a luat decizia fără precedent de a impune sancțiuni Curții Penale Internaționale — un tribunal mondial, lipsit de legitimitate electorală, care pretinde că autoritatea sa prevalează asupra legilor și constituțiilor statelor suverane.

Americanii nu au consimțit niciodată să se supună jurisdicției Curții Penale Internaționale.

Cu toate acestea, Curtea și aliații săi din birocrația globală și-au arogat rolul de judecător, juriu și executor al ordinii internaționale. Pretind să-i judece pe toți, fără să răspundă în fața nimănui. Se consideră îndreptățiți să-i ancheteze, să-i urmărească penal și să-i închidă pe cetățenii noștri, în temeiul unor legi la care nu am consimțit și asupra cărora nu avem niciun control.

Pot, desigur, să încerce.

Dar, dacă vor fi atât de nesăbuiți încât să încerce să-și pună în aplicare decretele rămase pe hârtie, răspunsul nostru va fi același pe care generalul roman Pompei l-a dat celor care invocau privilegiile juridice ale cetății lor în fața legiunilor sale:

„Nu le mai citați legi oamenilor care poartă săbii.”

Transformarea dreptului internațional într-o armă politică nu este foarte diferită de ceea ce am văzut aici, acasă.

Instanțe dominate de activism judiciar, care încearcă să guverneze prin ordonanțe și hotărâri judecătorești, răstălmăcind legea pentru a o adapta propriilor preferințe de moment, indiferent de loc sau de împrejurări.

Aliații lor din mediul academic, din presă și din lumea activismului profesionist.

Aceiași oameni care, cu doar câțiva ani în urmă, denunțau Constituția drept un document rasist și retrograd, redactat de proprietari de sclavi și conceput exclusiv pentru a proteja interesele bărbaților albi și bogați, țin astăzi discursuri înflăcărate despre apărarea principiilor noastre constituționale.

Pentru acești oameni există un singur principiu permanent și esențial: scopul fundamental al dreptului, fie el american sau internațional, ar fi să slăbească Statele Unite, să le submineze capacitatea de acțiune și să împiedice guvernul american să apere interesele Americii, atât în interiorul țării, cât și în afara ei.

Ni se spune că o obligație juridică sacră ne-ar constrânge să renunțăm la puterea noastră, să ne cedăm suveranitatea și să ne supunem capriciilor dușmanilor noștri.

Să permitem orașelor noastre să se prăbușească într-o anarhie violentă. Să primim orice străin care ne bate la ușă. Să ne transformăm localitățile în tabere de refugiați pentru întreaga lume.

Și dincolo de granițele noastre ar vrea să credem că trebuie să le permitem rivalilor noștri să acționeze împotriva noastră fără teama vreunei consecințe; că aceia care ne inundă țara cu droguri, criminalitate și moarte ar trebui întâmpinați, cel mult, cu câte o plângere politicoasă, formulată din când în când.

Nu există nimic în istoria noastră — și nici în istoria vreunei alte mari națiuni — care să ne oblige să recunoaștem autoritatea sau legitimitatea acestor idei.

Dimpotrivă.

Ele sunt străine nu doar tradițiilor noastre politice și juridice, ci și felului nostru de a fi.

Reprezintă un atac asupra caracterului nostru fundamental, o negare a calităților și instinctelor care i-au definit pe americani încă dinainte de întemeierea Statelor Unite.

America a fost întotdeauna o națiune însuflețită de o ambiție de nestăvilit — o ambiție care, încă de la început, a depășit cu mult granițele sale.

Nu ne-a fost niciodată sortit să trăim sub plafoane joase și între orizonturi înguste.

Până și Revoluția Americană a fost determinată, în parte, de nemulțumirea înaintașilor noștri față de restricțiile impuse de britanici expansiunii către vest — o nemulțumire menționată chiar în Declarația de Independență.

Istoria națiunii noastre și a poporului nostru este străbătută de o dorință nestăvilită de extindere, de creștere, de explorare și cucerire, de afirmare a stăpânirii asupra unor noi teritorii de frontieră.

Această dorință se regăsește chiar în paragraful introductiv al Federalist Papers, unde Hamilton își începe argumentația anunțându-și cititorii că dezbaterea asupra ratificării Constituției avea să hotărască „destinul unui imperiu, în multe privințe cel mai interesant din lume”.

Nu suntem un popor pasiv, preocupat exclusiv de propriile sale probleme interne.

A ne supune viziunii sterile a unor judecători radicali sau a unor birocrați globali lipsiți de suflet ar însemna să ne trădăm pe noi înșine.

Adevărata Americă — națiunea care există cu adevărat în textele documentelor noastre fondatoare, în istoria poporului nostru și în faptele oamenilor care au transformat niște colonii marginale în cea mai mare superputere de pe Pământ — a fost întotdeauna destinată să meargă mai departe.

Să fie mai mare, mai puternică, să depășească tot ceea ce existase înainte.

Legile noastre, Constituția noastră, normele juridice și tradițiile noastre politice s-au dezvoltat tocmai datorită acestei realități, nu în pofida ei.

Aici se află adevăratul geniu american al autoguvernării.

Arhitectura unică și distinctivă a Constituției noastre — care îmbină o libertate și o independență remarcabile cu o capacitate la fel de remarcabilă de acțiune colectivă — este expresia acestor trăsături și instincte.

Instituțiile noastre s-au dezvoltat pentru a ne organiza și orienta ambiția, nu pentru a o înăbuși.

Legile noastre au fost scrise de și pentru un popor chemat să privească spre înălțimi și spre orizonturi tot mai îndepărtate, până la stele.

Încă de la început, America a fost în mișcare.

Vie, dinamică, în expansiune — o națiune care înainta de-a lungul unui continent, coloniza teritorii, întemeia orașe, construia drumuri și căi ferate, îmblânzea sălbăticia și așternea, pe pânza unei lumi noi, contururile unei mari civilizații.

În 1776, noua noastră republică era alcătuită din treisprezece state grupate de-a lungul coastei de est și din câteva așezări de frontieră răzlețe, aflate dincolo de Munții Apalași.

În 1848, numai șaptezeci și doi de ani mai târziu, drapelul american flutura deasupra unui imperiu continental de aproape trei milioane de mile pătrate, întins de la orașele estice Boston și New York până la porturile din Golful San Francisco.

Un copil născut în anul în care ne-am declarat independența ar fi putut trăi suficient de mult pentru a-și vedea țara întinzându-se de la Oceanul Atlantic până la țărmul Pacificului.

Și, pe măsură ce teritoriul nostru se extindea, orizonturile noastre deveneau tot mai largi.

Abia ajunseserăm la extremitatea vestică a Oregonului și începuserăm deja să construim noi sisteme, rețele și tehnologii care se întindeau în întreaga lume; să săpăm canale între oceane, schimbând regulile geografiei; să construim sateliți și nave spațiale capabile să depășească înseși granițele Pământului.

Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat din întâmplare.

Când înaintașii noștri au sosit pentru prima dată în America de Nord, nu existau fabrici, căi ferate sau zgârie-nori.

Toate acestea există numai pentru că noi le-am construit — pentru că am acționat fără teamă și fără îndoieli morale și am depășit tot ceea ce ne amenința sau ne stătea în cale.

Dar astăzi ni se spune că epoca marilor națiuni care urmăresc destine mărețe s-a încheiat.

Că nu mai putem acționa și nu ne mai putem afirma voința în lume.

Că trebuie să renunțăm la visurile noastre în favoarea consensului unor tribunale îndepărtate și să ne acceptăm locul de simplă națiune printre multe altele.

Că trebuie să ne obișnuim cu un declin confortabil și liniștit.

Ni se spune că hotărârea noastră de a acționa în propriul interes, potrivit propriilor noastre decizii, reprezintă un atac împotriva „ordinii internaționale bazate pe reguli”, pretins universală.

Președintele însuși nu poate conduce politica externă a Statelor Unite, nu poate restricționa comerțul sau imigrația și nici măcar nu poate examina modul în care sunt cheltuiți în străinătate banii proveniți din impozitele cetățenilor noștri fără să stârnească furia avocaților specializați în drept internațional, a juriștilor, a organizațiilor neguvernamentale și a birocraților ONU, care denunță presupusele sale amenințări la adresa valorilor și normelor globale.

Toate acestea, atât în interiorul țării, cât și în afara ei, sunt rodul spiritului egalizator și pesimist al epocii noastre.

Un spirit care ne ispitește să renunțăm la răspunderea pentru propriul destin, să ne eliberăm de povara măreției și să căutăm refugiu în formulele generale, strălucitoare, dar lipsite de substanță, ale „dreptului internațional”.

Chiar dacă am învins sistemul comunismului sovietic, nu am triumfat asupra spiritului lui Marx.

Acest spirit continuă să trăiască în forme și doctrine noi, care urmăresc să subordoneze voința națională unui consens mondial redus la cel mai mic numitor comun.

Marxismul, în expresia sa tradițională, urmărea să abolească deosebirile dintre oameni.

Radicalii vremurilor noastre urmăresc să abolească înseși deosebirile dintre națiuni.

Întrebarea fundamentală a epocii noastre este dacă americanii au dreptul moral de a exista ca națiune și popor distinct și, prin urmare, de a pretinde un guvern care să le apere și să le promoveze interesele.

Cei care ne spun că trăim pe „pământ furat”, că națiunea noastră a fost întemeiată și construită pe sclavie, genocid și opresiune ne transmit limpede că, în viziunea lor, nu avem acest drept.

Ar vrea să credem că America — și, într-un sens mai larg, Occidentul — poartă o vină istorică aparte, o vină pe care nu am putea-o ispăși decât prin capitulare totală.

Prin deschiderea frontierelor, renunțarea la propriile legi, retragerea din lume și îngăduirea transformării societății noastre după chipul și asemănarea lor.

Acum și în anii care vin trebuie să înțelegem că acestea sunt adevăratele mize ale confruntării noastre politice.

Trebuie să ne amintim că acestea sunt convingerile reale ale multora dintre cei care activează în universități, în instanțe și în instituțiile guvernamentale.

Nu mai departe de anul 2021, aveam un președinte care ne spunea că ura este, în mod sistemic, „înrădăcinată… în legile și cultura noastră”.

Puțini dintre cei care au susținut asemenea idei — dacă există vreunul — au renunțat la ele.

Convingerile lor fundamentale nu s-au schimbat.

În lunile următoare, ne putem aștepta să auzim foarte multe declarații despre profunda lor preocupare pentru Constituție, pentru lege, pentru principiile și axiomele justiției.

Dar această preocupare pare să apară numai atunci când poate fi folosită drept obstacol sau armă în promovarea propriilor interese.

Politica — atât aici, în Statele Unite, cât și pe scena internațională — nu este o piață a ideilor în care interlocutori de bună-credință pot dezbate rațional, iar argumentul cel mai solid învinge întotdeauna.

Puterea de convingere contează. Dar nu toți oamenii pot fi convinși, în orice împrejurare.

Lecția oferită de Federalist Society este că, pentru a învinge, nu sunt suficiente argumentele bune.

Victoria se obține prin instituții, rețele și structuri unite în jurul unui obiectiv comun, capabile să modeleze realitatea și să exercite influență.

Lungul marș al acestei organizații prin instituțiile sistemului juridic american a fost înfăptuit de bărbați și femei înarmați nu doar cu idei, ci și cu planuri ambițioase de acțiune.

Au identificat, au format și au atras cele mai promițătoare tinere minți conservatoare ale generației lor, au creat pentru acestea trasee de acces către pozițiile de putere și au dus cauza pe care o apărau din amfiteatrele universitare până în cele mai înalte instanțe ale națiunii.

Cei care cred că un singur eșec, o singură înfrângere sau un rezultat electoral nefavorabil înseamnă sfârșitul republicii ar trebui să privească exemplul dumneavoastră ca pe o sursă de inspirație.

Este aceeași lecție înscrisă în însăși țesătura istoriei noastre — inclusiv în istoria Revoluției Americane.

Prea adesea povestim dobândirea independenței americane ca pe un triumf inevitabil, ca și cum Washington și Armata Continentală ar fi fost, încă de la început, sortiți victoriei.

Cei care cunosc istoria noastră știu că nimic nu este mai departe de adevăr.

Primul an al Revoluției a fost un șir aproape neîntrerupt de înfrângeri devastatoare și umilitoare.

În decembrie 1776, Washington mai avea sub comandă mai puțin de 3.000 de oameni apți de luptă — epuizați, înfometați, înghețați și bolnavi, retrăgându-se cu disperare, în timp ce cea mai mare putere imperială a epocii îi urmărea îndeaproape.

În toate coloniile, spiritul revoluționar părea să se prăbușească.

Mii de americani acceptau amnistia oferită de britanici și își reafirmau loialitatea față de Coroană.

Oameni care, cu doar câteva luni înainte, aclamaseră cauza independenței se resemnau acum în fața unei înfrângeri ce părea inevitabilă.

În acea lună, Washington i-a scris o scrisoare fratelui său.

Dacă lucrurile nu se schimbau curând, mărturisea el, „cred că jocul este aproape pierdut”.

Și-a încheiat scrisoarea cu aceste cuvinte:

„De la distanța la care te afli, nu-ți poți face nicio idee despre cât de complicată este situația mea. Nu cred să fi existat vreodată un om pus în fața atâtor dificultăți și care să fi avut atât de puține mijloace de a ieși din ele.

Și totuși, pe deplin convins de dreptatea cauzei noastre, nu pot să nu cred că perspectivele se vor lumina — chiar dacă, din rațiuni pe care înțelepciunea divină le cunoaște, ele sunt, pentru moment, ascunse sub un nor.”

A avut dreptate.

Cinci ani mai târziu, Washington și aliații săi francezi au încercuit armata britanică la Yorktown.

Cornwallis a capitulat.

Iar Revoluția a triumfat.

Mai avem foarte multe de făcut — în următorii doi ani, în următorii șase ani, în următorii douăzeci de ani.

Lucrurile mărețe, care dăinuie, se construiesc în decenii, nu în cicluri electorale.

Vor mai fi victorii și înfrângeri. Vor mai fi triumfuri și dezamăgiri.

Aceasta este natura tuturor întreprinderilor de o asemenea anvergură și însemnătate.

Nu există, în paginile istoriei noastre, oameni mari sau cauze mărețe care să nu fi trecut prin aceleași încercări.

Dar noi suntem convinși de dreptatea cauzei noastre.

Și, în cele din urmă, vom învinge și noi.

Traducere integrală din limba engleză, cu păstrarea sensului, a structurii argumentative, a tonului politic și a intensității retorice a discursului original. Formulările au fost adaptate acolo unde era necesar pentru a reda o limbă română firească, precisă și elegantă, fără a modifica pozițiile exprimate de autor.